Vraciul și blestemul lupilor verzi.

2. Barlogul vraciului

                     " Acasă", era o colibă modestă, din lut și paie, unde reușea să ajungă destul de rar, deoarece vraciul  se implica destul de  des în conflicte și ocazional salvări. Destul de mică și înghesuită, dar suficientă  de mare pentru a satisface nevoile primare ale unui muritor. Era atât de fascinat de oameni și atât de preocupat să fugă de ei, încât nu apuca să petrecă prea mult timp în locul numit acasă. De fapt, nu petrecea prea mult timp în același loc mai mult decât câteva ore. Nu era preocupat să își sporescă confortul, deși ar fi putut cu ușurință să o facă. Pe de altă parte, o colibă care pare din exterior, părăsită e cea mai bună ascunzătoare în astfel de vremuri. Nici o poțiune și nici o vrajă nu poate șterge  cu buretele singurătatea și trecutul, poate de aceea era atât de fascinat de oameni, de gândirea lor. Încă nu întelegea ce îi face pe oameni să se arunce unul la gâtul celuilalt, dar cu cât enigma era mai mare cu âtât setea de a descoperi răspunsuri creștea.                                          

                        -Unde sunt?! Cum de am ajuns aici? Ce e cocioba asta murdara si prafuita, plina de sticle colorate? Tu știi cine sunt eu?? Dacă ai îndraznit să mă răpești tu și oscioarele tale mov veți suporta consecințe devastatoare, spuse nervos razboinicul.

                          -Ah, deci începi să îți revii?Acum e prea tarziu să te las unde te-am găsit, din păcate și prea devreme să îți aplic una bucată lovitură de ciocan. Dacă știam că ești atât de spurcat la gură, nici nu ma mai oboseam  să te salvez  și să nu mai spun că practic, cântăresti o tonă, spuse  cu amuzament în glas,  îngerul mov.

Lemnele trosneu în vatră, ferindu-i pe cei doi certăreți de frigul  și singurătatea nopții. Lupii lătrau printre dealuri a pustiu, deși nu era lună plină, păreau la fel de răniți și puși pe harță ca și războinicul nostru.

                       - Eu o tonă? Ha. Cine te-a pus chipurile să mă "salvezi"? Ești sigur că nu m-ai drogat și nu m-ai răpit pentru vre-o presupusă răscumpărare?, spuse plin de ironie și curaj cavalerul.

                       - Dacă tu din tot ce am spus eu atât ai înțeles, ai creierul mult mai mic decât al unei furnici. De fapt, te compătimesc pentru că într-o luptă cu clanul urșilor nu te-a ajutat nici creierul și nici mușchi și dacă nu te salvam eu ai mai fi zăcut mult  și bine în cel mai fericit caz, dacă cele  cinci cefe late din neamul ursuleților- sesiseza te rog bajocura și ura nu te-ar fi lasat mort. Felicitări! Mușchi mulți și minte puțină. Mă mir cum de nu te-ai integrat în grupul bătăușilor anonimi?! A stai ai și mai mai puțină minte decât un urs și în toată viața mea nu am crezut că o să întâlnesc un astfel de caz pierdut așa cum ești tu. Condoleanțe! O să aprind o lumânare în lipsa ta, după  ce pleci. Dacă nu te-au omorât încă urși, sigur o va face caracterul tău arogant. 

Între timp vraciul căuta ceva printre sticle și oale. O plantă care să il vindece și să adoarmă musafirul pe care la cărat de bună voie și nesilit de nimeni în spațiul personal. Acum cam regreta decizia de a salva impulsiv un necunoscut, ce putea bine mersi să fie și un criminal în serie, ce poate își merita soarta. Dar, în același timp îl intriga aspectul uriașului, mirosul, caracterul său și cuvintele usturătoare ce te provocau să răspunzi cu aceiași monedă. Odadă ce își punea ceva în cap nu se putea opri așa cu una cu două, nici măcar când era lovit sau ofensat.

              - Te-aș strânge de gât dacă aș putea. Sigur ai făcut tu o vrajă diabolică să ma lași paralizat.- Rănitul încercase din răsputeri să se ridice, dar fără rezultat. Așa că, continuă să acuze în gând, singurul om cu intenții bune, care se mai afla în încăpere.