Vraciul și blestemul lupilor verzi.

3. Răscrucea dintre gânduri

                                     -Cred că ar fi mai bine să îl ridic de jos și să văd în primul rând dacă mai trăiește și apoi o să decid ce e de făcut. Ric ridică corpul tânărului, mirându-se că copilul care îi ținuse piept era la fel de ușor ca un fulg, care alta putea fi explicația pentru lipsa de greutate? Pentru felul în care respira, respirațile îi deveneau tot mai slabe, abia perceptibile. După minute bune în care muntele de om, ținea în brațe copilul se hotărî să îl pună pe locul în care se odihnise el și trase batista de pe față gandindu-se că poate așa va avea mai mult aer. Dar ceea ce văzu îl lasă fară cuvinte: buze roșii la fel de roșii ca sângele închegat pe rănile războinicilor, un nas mic și gingaș, gene lungi și dese , fața și fruntea la fel de mică ca ale unui copil și suvițe negre răzlețe, jucăușe ce te îndemnau parcă să le mângai și să le dezmierzi. Dintr-o dată o latură aproape paternă,  pe care nici nu credea că o are se trezi în vitezul războinic. Simțea că trebuie să ofere dragostea cu care nu a fost niciodată binecuvântat în copilărie. La 25 de ani ai săi cine ar fi crezut că o să ajungă tătă în felul acesta? Părea că până și lupii bătrâni și fioroși ca el au suflet.

                               Mai mult în timp ce ținea copilul de mâna micuță își amintea că: doica lui era un soi de vraci, singura ființă care îi ținuse loc până la 14 ani și de mamă și de tată. Mama sa murise la naștere și pentru asta tatăl său îl ura îngrozitor de tare. Părea unica ființă care a făcut să un tiran să zâmbesca. Și după moartea ei parea că fericirea murise în tot regatul. A căutat să se implice  orbește în multe războie Singura care îi ținuse piept, singura de la care accepta o povață, singura de care se lăsa mangâiat și contrazis. Singura de a c Și de fiecare dată când se rănea îi videca rănile prin energia ei interioară, luând asupra sa durerile lui, prefăcandu-i mereu lacrimile în zâmbete.

„-Dragul meu, ține minte totul in lumea asta are un preț, dar magia neagră pe care o folosesc vrăjitori este cea mai rea dintre toate, pentru că ajungi să platești dublu față de ceea ce ai câștigat pe moment. Prin energia interioară prețul este plătit de o singură persoană. Și dacă ajungi să o controlezi corect daunele sunt mai mici."- Asta îi spusese pe treptele castelului cu o zi întainte de a muri, bătrâna lui doică, mama care l-a crescut. Nu se putuse ierta niciodată pe sine , pentru că intr-o zi în care bucătăreasa îl cotonogise pe nedrept, se afundase, in padurea dragonilor, deși novicilor le era strict interzis. Văzuse dragoni multicolori și rauri ce curgeau din cer spre nori, cerul era una cu pământul. Dar cand s-a trezit pe treptele castelului tatălui său , lângă doica lipsită de atingerea vieții știuse că și-a folosit energia vitala ca să il salveze pe el, un copil ce nu merita iubirea nimanui, darămite salvat. De mii de ori retraise aceiași dramă, de mii de ori prefera să moară el în locul ei.

Șirul gândurilor îi fu intrerupt de geamătul copilului. Atunci realizaze cu adevărat sacrificiul copilului (luase rănile lui asupra sa, durerea lui asupra sa) și inima pe care nici nu știa că o are îi strângea pieptul ca intr-o menghină. Nu mai vroia o altă făptură nevinovată pe conștiință și mai mult una din același neam cu doica lui. Vroia să salveze tânărul care încă mai poate fi salvat. Să își spele macar un pic păcatele tineții.

Vraciul gemea. Începuse să tremure și să tranpire, lacrimile-i curgeau pe fata-i mică de copil. Udase până și mantia mov.

- Isobel, nu.....spuse inconștient copilul. Muntele de om se grabi să aducă o cârpă prapădită printre rafturi și o inmuie in apa de la râul din spatele casei și incepuse să îi ștergă lacrimile și trasnpirația, dar în ritmul in care creștea febră știa că nu e suficient. Așa că dezbrăcă copilul de tot și il infăsură intr-o patura umedă neagă imbibată in apa menită să îi scadă febra. Era prea stresat ca să îi salveze viața ca să mai admire formele tinerei fete și nici măcar nu încercă să își înăbușe  uimirea. Deși în sinea lui știa demult ca ea e ființa care i-a vegheat intotdeauna pași și visele. Respirația nu îi revenise decât pe jumătate. Acum Ric , cu atât mai mult vroia să îi salveze viața. Și știa și simțea ce trebuia să facă, doar că el nu avea sânge nobil, de vraci și nici insticte de vrajitor. Și se ruga printr-un miracol să funcționeze. Iar lupi sunt specialiști în distrugeri și nu în salvări. Și în blesteme.

Ii mangaie fruntea și părul creț și rosti :

- Meleantahir, apoi fura amandoi purtați în lumea viselor ei.