Nocturna neterminata pentru pian si alte mobile

In loc de prolog

            Nu va lasati inselati, aceasta nu este o carte! Poate ca asa pare, dar nu este...Nu are actiune, este lipsita de coerenta... poate are ceva consistenta, dar nu indeajuns incat sa poata fi numita carte, iar unicul quasi-personaj principal este un pian. E o insiruire de amintiri fara legatura intre ele, sau avand ca unica apropiere, un vechi pian, rar folosit si incaperea in care isi doarme si acum, iremediabil, arpegiile...Ar fi mai curand, o colectie sentimentala de sunete, culori, ganduri, amintiri sau parfumuri vechi si noi. Toate rasarite, crescute sau culese in atmosfera aceea de indescriptibila familiaritate datatoare de calm si liniste a unor existente, din nefericire, trecute...

         Pleyel, batranul pian, si-a facut aparitia in aceasta incapere foarte demult, pe vremea cand eu insami abia facusem cunostinta cu celelalte mobile din incapere. I se hotarase locul sub dansul balerinelor, incremenit gratios, in rama grea de auriu imbatranit, de pe perete, alaturi de uriasul fotoliu imbracat in piele, impregnat cu mirosul acela special de tutun, mosc si intelepciune, care-l insoteste peste tot, chiar si in amintirile mele, pe bunicul - locatarul permanent al incaperii si legiuitor atotputernic al bibliotecii austere, doar rafturi negre, cu luciu stins, acoperind un intreg perete si adapostind ostirea de carti, unic stapanitor al biroului simplu si de nadejde, cu sertare ascunzand secrete, cu nelipsitele teancuri de carti pe latura dinspre perete si avand drept unic pazitor, lampa de birou cu lumina sfioasa, turnata in abat-jourul conic de sticla matuita...

            Venirea lui Pleyel insemnase exilul holului larg, dar intunecat, pentru vitrina cu portelanuri si cristaluri ingamfate ale bunicii, dar si zambetul subtire care se ascunsese sub mustata la fel de subtire a bunicului. "Cine o sa cante la el...?", fusese singura ei intrebare. Imi amintesc bine cum ii priveam de la inaltimea buzunarului de la pantalonii bunicului, loc familiar si magic, unde se rataceau deseori dulciuri invelite in staniol, despre care el, putea sa jure ca nu are habar. Bunicul se aplecase catre urechea ei, ca si cum i-ar fi spus un mare secret: "Poate, vreo zana din neamul spiridusilor locuitori in padurile Irlandei...", iar bunica a ras atunci, cu rasul ei de sarbatoare si mi-a mangaiat usor parul...

           De atunci, toate tainele, toate marturisirile, toate intrebarile si lacrimile din casa, s-au adapostit intre bratele primitoare ale fotoliului cu parfum de bunic, avandu-l martor pe Pleyel, glasul lemnului de molid rosu incremenit in tacerile clapelor de sidef...