Ultima zi din ziua în care am murit

Soarele răsare și mă trezește căldura lui ce se revarsă peste obrajii mei și nu pot decât să mă întreb – cine, pușca mea, a lăsat perdelele trase? Cine?! Dar răspunsul e simplu și asta pentru că sunt un rahat cu ochi negri. Da. Eu le-am lăsat. Pentru că locuiesc singur în casa asta de căcat. Și cine naiba să stea cu mine când n-am milă, n-am demnitate și nimic altceva din arsenalul unui gentleman. Nimic. Zero. Sunt dat dracului de-al dracului ce sunt. Nu-mi place de nimeni și de nimic într-atât încât să-mi pese. Profit de tot și de orice atâta timp cât îmi merge jocul.

– Futu-ți raza mă-tii! Bună dimineața și ție! Ești asa tâmpit încât nu-ți trece prin capul ăla portocaliu-roșu-jar, că de la sticla aia de tequila ce s-a revărsat în mațele mele astă noapte, acum nu-mi arde de drăgălășenii? Ce naiba vrei?! Ești prost? Du-te de luminează dimineața altcuiva pe lumea asta! Auzi?! Sunt atâția sparți și tu ți-ai găsit tocmai pe mine să vomiți? Marș!

Dar nu mă bagă-n seamă și nu e prima dată când face asta. Au mai fost dimineți de-astea, dar la ce să te aștepți de la o minge supradimensională ce stă suspendată în apropierea planetei ăsteia plină de sparți. Eu sunt unul din ei. Ups. Măcar eu recunosc sau cum? În fine, e vremea să mă ridic și să-mi spăl voma soarelui de pe față. Pun de o cafea și îmbuc la repezeală ceva bucăți de nu știu ce din frigider. Sunt bune! Văd o bere. O desfac și o golesc peste micul dejun ce abia l-am depozitat la loc de cinste. Bateriile sunt la jumătate.

− Aaaaaaa! Altă viață!

Mai mult ca sigur că am trezit pe cineva din blocul ăsta plin de ratați, dar îmi pasă? Nu. Să-i frec pe spate cu gardul ăla de beton ce înconjoară Școala nr.2 și poate îi scap de păduchii ce le sug viața zi de zi – viață ratată și plină până la refuz de momente tâmpite.

Aud sunetul fericirii. E gata cafeaua – să-i de-a Dumnezeu sănătate fostei mele pentru cafetiera asta ce-mi face diminețile de o mie de ori mai fericite decât curul ei osos – îmi umplu cana și încep a sorbi cu poftă din ea.

− Perfectă!

Inspir aburii ce se ridică din cană și sunt înnebunit de frumusețea vieții.

− Băga-mi-aș să îmi bag! Asta da! Vreau ultima mea dimineață pe planeta asta ratată să fie exact așa!

Aud bătăi în calorifer și vreau să mă ridic să rup mătura de vechitura asta, dar zâmbesc și o las așa. Nu mă grăbesc și termin cafeaua când o termin și nimeni și nimic nu mă rupe din momentul meu și se termină când vreau eu și nimeni altcineva.

− Minunat. Da! Acum dacă tot m-am trezit cu vomă de soare pe față și imunitatea mi-e de oțel, aș putea ieși să dau o tură prin orașul meu preferat care nu e decât un oraș în care am avut ghinionul să mă nasc.

Trag pe mine o pereche de blugi – ăia pe care-i port mai mereu pentru că-mi place cum se freacă de pielea curului meu – un tricou alb și o cămașă în carouri ce am furat-o de la Mihăiță săptămâna trecută când am băut la el că cică și-a ținut ziua. Doar nu credea că-i duc o sticlă de vin să o bem împreună doar că e ziua lui? Oricum avea mai multe și nu cred că-i simte lipsa și de o simte asta e, viața fură de la toți. Am o brățară din cârpe pe care o port să mă șterg pe frunte când transpir de la alcool și mai am un ceas ce-l port de prin liceu. Cel mai mult îmi plac ghetele astea cu talpa tocită, dar bune când lovesc cu șpițul, că nu simt nimic la degete și la degete e nașpa să simți ceva. Îmi iau și geaca îmblănită pe care nu o prea suport, dar e un bun suport în zilele astea, așa că fac un compromis așa cum facem toți în viața asta tâmpită.

Ies. E soare. E cald. E vara. Nu. E decembrie. Ce dracu' e cu soarele ăsta? E vina Hunilor că nu au ras Imperiul Roman de pe fața planetei și de acolo se trag toate astea, dar ora de istorie e de rahat și trecem peste că oricum nu mi-e dor de zăpadă – poate că aș sparge fața unor oameni de zăpadă ca să fiu sincer, dar nu e neapărat pentru că oricum găsesc oameni de rahat pe care să-i plesnesc. De fapt e ultima zi din decembrie. Peste câteva ore aterizăm în ianuarie. An nou și tot restul rahatului care-l urmează.