El.os

Capitolul 1

Îmi scriu ultimile gânduri din acest an. Sunt eu. Sunt eu, cu pixul în mână și cu jurnalul pe picioare.
Nu știu de ce am emoții, dar sunt emoții de fericire. Când scriu despre El... mi se umple sufletul de iubire.

De ce el nu își arată chipul, de ce nu îl pot simți ca toți?
Și gândurile astea mă apasă, iar eu nu pot să fac nimic, in fata lui sunt neputincioasă.

M-am îmbrăcat in hainele mele călduțe de noapte și mă pun pe pat învelindu-mă cu plapuma, sting veioza și închid ochii.

Somnul îmi este alungat de niște gânduri sinistre. Încerc să le evit, dar ele vin și vin, că un izvor nesecat de răutate. Asta ar putea fi semn că este aici, că e aici lângă mine. Teoretic ar fi imposibil, dar eu simt că este aici.

Deschid ochii, clipesc de câteva ori repede, până mi se deprind ochii cu întunericul. Luna își lasă câteva raze să între la mine in cameră, însă oricum lumină e difuză.

Privesc pe geam preț de câteva minute bune, gândurile zburând oriunde.

Îl aud șoptind la urechea mea. Îi simt ușor călduță răsuflarea.  Eu stau nemișcată, iar el mă atinge ușor cu vârful degetelor, tresar copleșită de plăcere, îl vreau, dar nu îl pot atinge.

Alarma sună ora 7:00 AM.

Dacă până acum era cald în cameră, chiar insuportabil de cald, acum s-a răcit foarte tare, simteam că fac țurțuri sub plapumă.

Și noaptea asta a trecut. La fel de repede ca și ultimile nopți din această lună.

Stau preț de câteva minute bune privind podul și gândindu-mă la absurdități.

Mă ridic din pat și plec în baie.

Dacă n-aș avea vecini, aș scoate țipete de groază când văd oglinda, mai exact reflexia mea în oglindă. Nu că aș fi monstru, chiar pe departe.

Nu știu de ce dracul, dar in fiecare dimineața am un ochi mai mic, unul mai mare. Iar de păr nici nu mai zic, așa m-am născut, cu el în toate punctele cardinale.

Restul, cearcăne, dungi de la pernă.
Încerc să repar ce se poate cu apă.

Dacă e caldă e bine, dacă nu, nici nu mă ating de ea.

Bine, acum să lăsăm glumele la o parte.

După ritualul din baie, plec să mă îmbrac. Și știți ce, niciodată nu găsesc două șosete la fel, de asta îmi place vara, că nu trebuie sa purtăm șosete.

Mai beau o gură din cafeaua de pe noptieră, care am reușit să mi-o fac in timp ce îmi căutam ciorapii prin casă.

Îi încalț, mă privesc in oglindă ca să fac și punctul final și plec la muncă.

Pe drum recapitulez: chei (am), card(am), chef de muncă(n-am).

Dar asta e viața, trebuie să muncești ca să ai ceea ce îți dorești.

Îmi aduc și acum aminte de momentele din gimnaziu, când absolvisem și profesorii ne întrebase ce vrem să facem pe parcurs, și unde vrem să ajungem.

La care toți răspundeau cu profesii, care mai de care. Parcă erau Napoleon pe Lună, descoperind America.

Iar acum poftim, care măturători, care servitori. Dar na, nu judec pe nimeni, și astea sunt profesii respectabile, însă foștii mei colegi, infantili și plini de ei, pe atunci descoperea America pe Lună, iar acum au profesii pământești.

Dar lumea nu se învârte în jurul lor.

Achit taxistului, iar acesta îmi dă din ochi și îmi zâmbește șmecher.

Să nu avut educație, ștergeam asfaltul cu zâmbetul lui de 2 bani.

Cu cafeaua deja rece și cu capul zburlit intru în clădirea unde pare atât de obosită, iar lumea parcă ar tine doliu.

Îmi fac loc pe lângă aceste trupuri mișcătoare ca să ajung la biroul meu, care... spre norocul meu, ca de-obicei se afla printre ultimele etaje, că na, am mai pus câteva kilograme pe mine, iar universul ține cu mine.

Mă privesc in oglindă, și observ că sunt cu puloverul pe dos. Noroc că scot etichetele de la gât, care vai ce mă enervează, și nu a observat nimeni, de fapt, aici nici nu le pasă, însă știți cum, dacă te îmbraci cu haine pe dos, nu îți merge toată ziua.