Protejează-mi inima # Maxfild Brothers Vol IV

Prolog

Sicriul negru e coborât în groapă și patru bărbați încep să arunce pământ pe el.
Simt cum totul se frânge în mine când tot mai mult pâmânt ajunge în groapă și astupă sicriul.
O acoperă pe ea.
Ea care a fost soarele meu. Îngropată la doi metri sub pământ.
Simt că mor. De parcă spiritul meu s-ar fi desprins de mine și tot ce a mai rămas, e trupul meu gol, fără ea.
Mă uit în jurul meu, toate persoanele acestea prezente îmbrăcate în negru, cu un aer sobru sunt aici doar de fațadă. Când ceremonia o să se încheie, or să plece acasă la familiile lor și o să își vadă în continuare de viață și poate că uneori o să își mai aducă aminte de ea...
Dar eu? Când o să se termine ceremonia, ce am să fac? Unde am să mă duc? Sunt singură acum.
Cum să continui să trăiesc când ea e moartă?
Știu că sufletul meu, inima mea a murit odată cu ea.
Ea a murit....
Iar acum e într-un sicriu.
Îmbrăcată cu o rochie neagră pe care ar fi urât-o din tot sufletul pentru că nu îi plăceau rochiile, dar mama ei a ales-o pentru ea.
Acum are ochii închiși și nu o să îi mai deschidă niciodată.
Acum buzele ei frumoase nu o să mai zâmbească niciodată.
Acum nu o să i se mai înroșească obrajii atunci când e nervoasă.
Nu o să mai inspire niciodată aer în plămâni.
Nu o să mai simtă niciodată razele soarelui pe piele.
Nu o să mai vadă niciodată un răsărit.
Nu o să mai stea niciodată sub cerul liber.
Nu o să mai mănânce niciodată mâncarea preferată.
Nu o să mai alerge niciodată desculță pe iarbă.
Nu o să mai facă nimic.
Niciodată.
Pentru că e moartă.
E doar...a murit.
E acolo...
E într-un sicriu la doi metri sub pământ.
Și e doar vina mea.
Ea e acolo....pentru că eu sunt aici.