Noaptea ce ne-a schimbat destinul

Capitolul I

"Crezi că am anticipat tot răul ce avea să urmeze? Eram prea fericită ca să mă mai gândesc la tine sau la cum să-ți provoc rău. Eu nu sunt așa și nici nu am fost niciodată. Tu, pe de altă parte, nu știu.
M-ai mințit, m-ai vorbit pe la spate, totul doar doar întorci pe cineva împotriva mea. Degeaba.
De ce nu mi-ai putut spune direct ce simțeai, ce te-a deranjat la mine? Poate aș fi luat alte decizii, unele care să nu mă aducă în poziția asta.
Mă doare, chiar dacă de foarte mult timp am uitat cum era să-mi fi alături, chit că te prefăceai, chit că ți-ai bătut joc de tot ce însemna prietenia noastră.
Dacă ai fi aici știu că ai nega, dar știu adevărul. Oricât m-ai fi disprețuit, după ce s-a trminat tot, ți-am lipsit.
Ca să-ți demonstrez că nu sunt și nici nu am fost o ipocrită pot spune, fără nicio remușcare, că mi-e mult mai bine fără tine!

A ta,
Darcie."

Strecor plicul prin ușița de metal a dulapului, chiar dacă știu că nu-l va citi niciodată.
Îmi rețin lacrimile care vor să cadă din colțul ochilor mei și ies pe ușa școlii cu capul sus, fără a-mi lăsa la iveală vulnerabilitatea în fața celor care-mi vânează orice greșeală, orice care să-mi demasce vinovăția.
Ca să fiu sinceră nici nu știu cum să mă comport.
Să par devastată din cauza a tot ce s-a întâmplat și în același timp slabă în ochii tuturor? Sau să nu-mi exteriorizez emoțiile și să fiu percepută greșit, ca și cum nu-mi pasă deloc?
Îi prind din urmă pe Alec și Robin și plecăm spre ce urmează a fi cel mai lung și jenant drum spre casă.
Mai tăcuți ca acum nu am fost niciodată unul în preajma celuilalt. Toată situația e atât de stranie că nici nu-mi dau seama dacă măcar ei sunt de partea mea sau mă privesc cu alți ochi ca restul lumii.
Primul gest care-mi aduce puțină liniște este al lui Alec. Îmi prinde mâna într-a sa și își plimbă ușor degetul mare peste al meu. În sfârșit un gest familiar. În schimb, ceea ce nu e familiar sunt privirile lor încruntate care nici nu au tupeul să se ridice spre ochii mei.
Știu că e vina mea, știu că a fost o greșeală catastrofală, dar ar trebui să mă înțeleagă, în special Alec. Pentru el am renunțat la tot, dar am demnitatea să iau eu toată vina, el nu merită să treacă prin toate astea, așa că nu voi încerca să deschid acest subiect în preajma lui. El nici nu o știa atât de bine. Nu avea de unde să știe ce simțea sau că va recurge la un gest ca acesta.
În sfârșit în fața casei mele, răsuflu ușurată. Cei doi îmi aruncă nuște priviri din care tot ce pot înțelege este că le e milă...sau că sunt dezamăgiți...orice ar fi, nu-mi convine nicio variantă. Le-am spus deja versiunea mea din poveste, oare de ce mai au dubii? De ce vor să mă facă să mă simt mai prost?
Robin alege într-un final să rupă tăcerea stânjenitoare:
-Ești sigură că nu vrei să vin cu tine? Putem să discutăm despre toate astea!
Și Robin e tristă. Pot vedea asta pe fața ei. Ea nu încearcă nici câtuși de puțin să o ascundă. I-a fost prietenă. Amândouă i-am fost prietene însă, doar eu am avut curajul să fac un pas înapoi, să mă îndepărtez de ceea ce a fost o prietenie toxică. Robin nu a făcut aceeași alegere. În cele din urmă, a ajuns să sufere încercând să joace pe două fronturi, deși știm cu toții că pe mine mă prefera.
La întrebare nu-i răspund, ci doar dau negativ din cap. Alec îmi dă drumul la mână și mă sărută rapid pe frunte și deși acest gest m-ar fi făcut să roșesc în trecut, acum totul se simte atât de diferit, atât de străin. Mă doare. Nu credeam că se va întâmpla asta.
De ce cred ei că ar trebui să-mi fie greu să intru în propria casă? De aici am plecat de dimineață și în fiecare zi.
Poate pentru că e prima dată când intru știind că tu nu vei mai călca pragul acestei case niciodată? Poate, dar totuși, nu simt asta. Grav e că nu simt nimic. Sunt indiferentă. Tu mă faci indiferentă. Nu mi-ai dat niciun motiv să te iubesc sau măcar să te vreau în preajma mea. Ai demolat orice opinie sau speranță pe care o dețineam despre prietenia adevărată. Am înțeles, ai vrut să-ți ți dușmanii aproape, însă eu nu am încercat niciodată să-ți fiu unul.
Nu e vina mea pentru ce s-a întâmplat, dar atât de multă lume crede asta, încât încep și eu. Simt că o voi lua razna.
Pășesc în casă fără tragere de inimă. Totul e la fel, oamenii din ea sunt aceeași. Nu simt nimic diferit. Ar trebui?
Urăsc să-mi ignor părinții, dar de data asta trebuie. Trebuie să sufăr, măcar să mă prefac.
Nu vreau să mi se spună că nu am sentimente, că sunt un monstru. Nu vreau să par ceea ce tu ai fost, pentu că din exterior părea al naibii de greșit.
Urc scările, lăsând în urmă părerile de rău alor mei să se lovească de ușa dormitorului meu al cărei scârțâit mă face să înțeleg că e în asentiment cu mine.
Casa mea a fost mereu și a ta, ai făcut parte din familie și nici în cot nu ți-a păsat. Nu ți-a păsat cât am încercat să fie bine, să-ți fie pe plac. Totul. Tot ce am făcut în preajma ta s-a rezumat spre satisfacerea ta, până la el. Dacă nu ai vrut să mă susți cand am fost fericită pentru că din nu știu ce motive absurde îți provocam nefeicire, înseamnă că nu ai meritat efortul pe care l-am depus pentru a funcționa prietenia noastră sau ce-o fi fost.
El mă făcea fericită, tu nu și nici nu vei mai avea ocazia. Tu ți-ai ales drumul ăsta. Din nou, nu e vina mea.
Oftez greu și mă trântesc în pat punându-mi mâinile la ochi.
O să mă bântui pentru totdeauna, așa-i?
O, doamne...acum vorbesc și cu fantomele...
Maxilarul mi se încleștează și îmi strâng în pumni rădăcinile părului.
Nu îmi vei strica viața.
Mă ridic din pat și cu o îndemânare și rapiditate de care nu știam că pot da dovadă în aceste condiții, îmi îmbrac pantalonii de trening.
Cobor scările, cu speranța ca nimeni să nu fie jos. Din păcate, mama iese din bucătărie, surprinsă de apariția mea.
-Stai liniștită, plec! O informez și iau repede jacheta de blugi din cuier.
-Putem să vorbim despre asta dacă vrei. Sunt aici, îmi spune.
Știu că e o metodă de manipulare pentru a mă ține acasă cât să scoată ceva de la mine. Nicio șansă.
Fără să vreau, trântesc ușa de la intrare când ies și parcă îi și simt tresăritul mamei de partea cealaltă.
Ugh, e mai frig decât mă așteptam.
Și acum ce?
Imediat gândul îmi zboară la Eliot. El i-a fost prieten în ultima perioadă, el trebuie să știe ce s-a întâmplat cu adevărat. Trebuie să știe problema adevărată.
Eliot e mai mare, mai diferit de noi, nu știu ce ai căutat cu el. Poate fi periculos. Stă într-o rulotă cu taică-su în suburbie și face lucruri dubioase de care nici nu vreau să știu.
-Deci ai auzit ce s-a întâmplat, hă? Mă întreabă nepăsător când mă vede venind spre el.
-Toată lumea a aflat.
-Deci s-a înșelat, spune.
-Cum?
-Nimic.
-Eliot, vreau să știu adevărul!
-Și eu vreau să te duci acasă, Darcie! Locul ăsta nu e pentru o fată ca tine.
Ce? Îți bați joc de mine?
-O fată ca mine?
-Da. Spune și se apropie de mine, nu înainte să-și stingă țigara cu bocancul lui greu. E noapte, e periculos, orice se poate întâmpla.
-Spune-mi, apoi plec!Și să nu mai faci vreun pas spre mine!
-Ah! Irascibilă? Ar trebui să fii în al noulea cer.
-Ști ce?! Plec, nu am chef de nesimțiți azi!
-Atunci să nu te duci nici la Brook! Ea nu a primit vestea la fel de bine ca tine.
Uau! Ce tupeu!
Și mai nervoasă, părăsesc parcul cu rulote și mă îndrept spre nimeni alta decât Brook. Am fost prietene. Trebuie să-mi spună adevărul. Nu stă departe.
-Ce cauți aici? Mă întreabă suspinând.
-Mama ta m-a lăsat să intru.
Se depărtează de pervazul geamului, acolo unde stătea și fuma, desigur, și se îndreaptă spre mine.
-E numai vina ta! Degetul ei arătător îmi înțeapă pieptul o dată cu vorbele ei.
-Nu e așa! Asta încerc să aflu!
-Nu! Nu ți-a păsat atunci, de ce să-ți pese acum? Mă mir că prețiosul tău Alec nu a venit să te susțină!
-El nu are nimic de a face cu asta! Nu e treba lui!
Se pare că nici de la ea nu voi afla ceva concret...
-Voi nu știți cum era cu adevărat, mă contrazice cu înverșunare.
-Din contră, țip la rândul meu spre ea.
Vrea ceartă, ceartă să fie.
-Doar noi știm cum era cu adevărat! Și cu siuranță nu așa cum crezi tu! Ar fi fost oricum și oricine doar ca să aibă prieteni, crede-mă! Nu ști prin câte lucruri rele m-a făcut să trec, la câte am renunțat pentru simpla-i fericire și uite unde m-a adus asta! Dar nu vreau să mă plâng, nu azi. Vreau doar adevărul!
Încercă să își reprimă lacrimile și apoi își drege vocea.
-Doamne, m-ar urî pentru asta. Oftează și se așază pe marginea patului.
-Pentru că mă ura pe mine, nu?
-Mda.
-Niciodată nu mi-a zis de ce. Înafara motivului evident.
-Cred că din totdeauna te-a urât. Alec doar a umplut paharul.
Ah, asta a durut.
-Vreau doar să știu adevărul și te las. Îi mărturisesc. De ce a făcut toate astea? Din ce cauză și cu ce scop? Nu o înțeleg!
-Ce adevăr? Că i-ai distrus viața?
-Hai mă lași!? Chiar crezi că eu i-am distrus viața? Ști cât putea să dramatizeze! Nici nu vreau să știu câte lucruri rele ți-a spus despre mine.
Simt deja că îmi va exploda capul. Le-a împuiat mintea tuturor numai cu prostii și acum toată lumea e împotriva mea, nimeni nu mă crede când eu doar spun adevărul...
Tot ce am făcut e să aleg, o dată pentru totdeauna, ce e mai bun pentru mine. Singura dată când m-am gândit doar la mine și uite unde m-a adus.
-Mai ți minte când ți-am spus că nu mai ai ce vorbi cu mine? Spune tristă.
-Da, îi răspund ferm.
-Ea m-a convins să spun asta. M-a durut enorm. Îmi pare rău, dar a zis lucruri atât de rele...
-Nu, nu te mai gândi la asta! Au fost doar minciuni, crede-mă. Îmi dau seama că nu ai avut de ales și eu aș fi făcut la fel.
Mă apropi de ea și îi dau o îmbrațișare în semn de pace.
-Doar am vrut să o iau de la capăt! O viață și prieteni noi. Nu mi-am imaginat că voi distruge și pe altcineva!
Acum mă strânge din ce în ce mai tare, la fel și suspinele ei cresc.
-Ce vrei să spui? O mângâi ușor pe spate.
-Tot dau vina pe tine, dar doar pentru că nu pot să recunosc adevărul!
-E în regulă, doar spune-mi ce s-a întâmplat!
-E și vina mea! După ce că era distrusă din cauza ta și a lui Alec, eu am condus-o direct în ghearele lupului.
-Adică?
-I-am făcut cunoștință cu Eliot și prietenii lui, am dus-o la petreceri, am sprijinit-o să facă atâtea prostii. Îmi pare rău! Foarte rău!
-Nu tu ai făcut asta, Brook! Adică da, tu i-ai arătat calea, dar ea a acceptat-o, nu e vina ta! Cum nu e nici vina mea că nu mi-a spus niciodată ce simte față de mine și Alec. Îmi pare rău să o spun, dar și-a făcut-o cu mâna ei!
-Știu, niciodată nu spunea ce simte cu adevărat. Brook oftează și se liniștește într-un sfârșit.
-Hai că te las! Nu vreau să răscolesc amintitri și să-ți fac mai rău. Îi dau o îmbrățișare scurtă și mă îndrept spre ușă.
-Mulțumesc! Și dacă vrei să mai vorbești vreodată, sunt aici. M-am înșelat în privința ta!
-Sigur! Nici nu ști cât mă bucură asta! Cu aceasta, închid ușa în urma mea și părăsesc locuința lui Brook.
Știu că nu vorbește cu adevărat și mă doare asta. De ce mă minte pe față?
Acum ce? Îmi scot telefonul din buzunar și văd că am două apeluri pierdute de la Alec și unul de la mama. Nu am dispoziția necesară să vorbesc acum cu el, mai ales despre ea. E deja ora 10.00 PM. Sunt extenuată și nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre asta.
Desigur, cum pun piciorul în casă, mama mă bombardează cu întrebări și sfaturi pe care nici măcar nu mă silesc să le ascult. Sunt obraznică? Poate puțin. Puțin mai mult. Din nou, trebuie să par într-un fel schimbată. Să arăt că îmi pasă.
-Mamă, gata! Nu mai e, punct! Urc scările cu pași grei, care lovesc lemnul, făcând un zgomot mare.
Camera mea e la fel. Un pat mare, un birou, dulapul. Totul e la fel de normal. De ce aș fie eu altfel?
Mă afectează?
Cu această întrebare în gând am adormit.