Profeția din Miezul Soarelui: Copii din Soare și Lună

CAPITOLUL 6

   Vântul bătea puternic, iar toți oamenii din New York erau prea ocupați ca să o privească. Cu toții plecau din direcția în care se îndrepta ea, direcția în care era împinsă de ceva sau cineva pe care nu-l putea vedea.
Simțea că putea controla vântul, dar mâinile îi tremurau. Era instabilă și putea claca oricând.
Ochii îi erau plini de lacrimile acelea violete care nu i-au dat pace deloc în ultimă vreme, venele o amenințau că-i pușcă, iar inima-i bătea puternic văzându-o pe Amare Tiffin, bunica ei, pe stradă. Neatinsă deloc de furtuna haotică. Atât de tare își dorea să vorbească cu ea, să afle dacă a dezamăgit-o și să își ceară scuze.

   ― Să nu te uiți în spate. Dar ai grijă, i-a spus femeia aproape șoptit, căci dacă nu-ți dai seama cine ești și ce simți mai repede, altcineva ar putea să o facă în locul tău.

   Închizând ochii ca să-și calmeze pulsul, bunica ei a dispărut într-o explozie de lumină. Un sentiment de căldură i-a cuprins corpul, simțind cum părul e gata să-i ia foc. O putere de care avea nevoie cu ardoare s-a făcut simțită. Și, privind spre cer, soarele parcă cobora mai aproape de pământ, gata să distrugă tot ce-i stătea în cale, când un val de răcoare a străpuns-o până în măduva oaselor. Palmele o înțepau groaznic, iar inima-i răcnea de durere. Ceva s-a apropiat de ea. Simțea, cu siguranță simțea pe cineva sărutându-i fruntea, dar nu distingea nicio ființă în jurul ei. Soarele se apropia de pământ, la fel și luna. Totul se învârtea în jurul ei cu viteza luminii, încât nu putea să realizeze ce-i gâdilă pielea dându-i târcoale.

   ― Găsește-mă, i-a șoptit aceeași voce din holul pustiu, care părea din altă lume. Dar nu era nimeni lângă ea.

   Ca și cum străzile newyorkeze au fost inundate, apă a început să ajungă la picioarele lui Avalyn, însă ea nu era udă deloc, de parcă apa o ocolea. De parcă ea o mânuia, sau chiar elementul primordial se temea de fată.

   Un sunet ciudat a trezit-o pe Avalyn. Coșmarul de acum două zile continuase. Se pare că fata ațipise într-unul dintre balansoarele din curtea Academiei Liquet. Privind în jos, și-a observat părul creț electrizându-se. Afurisita asta de climă nu era propice calității părului ei. Uneori îi ura textura, felul încâlcit în care se încrețea. Să nu mai spună de atunci când îndrăznea să-l pieptene. Totuși, îl lăsa natural, lucru care o făcea să semene foarte mult cu mama și bunica ei.

   Același sunet s-a auzit din nou, făcând-o pe Avalyn să se întoarcă cu spatele. Nu era nimeni în curte, pentru că toți s-au dus în sala mare, pentru evenimentul de început de an, unde directoarea ținea un discurs. Aici totul părea pe dos, mai ales că anul școlar începea miercurea, într-o zi din mijlocul săptămânii. A aflat de la Aranea că în fiecare miercuri era Ziua Zeiței Genesis, având loc diferite ritualuri. Nu-i prea păsa de ceilalți elevi, de aceste ritualuri sau de directoare. Prefera să stea singură și să asculte păsările cântând. Un mic fluture s-a așezat pe degetul ei, iar când Avalyn l-a ridicat, același sunet i-a deranjat urechile. O lumină albă a orbit-o pentru câteva secunde.

   Deschizând ochii, l-a văzut pe Nix stând în fața ei cu un rânjet. În mâini avea un aparat foto polaroid.

   ― M-am gândit eu că ești aici, a spus acesta. Durează puțin până se vede complet. Nix i-a dat lui Avalyn un polaroid, care se usca încet.

   Holbându-se la poza care o arăta pe ea cu un fluture, umerii i s-au lăsat în jos. Da, părul ei cu siguranță a avut și zile mai bune. Deși nu era o claritate grozavă, a observat cum ochii îi erau coborâți puțin datorită cearcănelor pe care nu le observase neaparat. Totuși, ce i-a atras cel mai mult atenția a fost uniforma scolii. Volanele fustei gri îi cădeau până la genunchi, talia înaltă întâlnindu-se cu cămașa albă la mijlocul coastelor. Mâinile îi erau acoperite de un bolero negru din mătase, pe care era brodată emblema școlii, respectiv un iris violet încercuit de ochiul ce-l cuprindea.