Profeția din Miezul Soarelui: Copii din Soare și Lună

CAPITOLUL 1 / ANUL 2019

Avalyn Tiffin privea cerul și se cutremura. Cu ploaia ce amenința să vină, s-a dus către banca orașului după ce a părăsit cimitirul. A privit asfaltul în timp ce mergea, numărând primii câțiva pași pentru a-și distrage mintea.

Vremea tristă, copacii care începeau să se usuce și posomorârea care a trimis un val de nemulțumire asupra locuitorilor orașului sugerau toate același lucru. Echinocțiul de Toamnă, aniversarea de șaptesprezece ani a lui Avalyn.

Ușa de sticlă s-a deschis automat în prezența ei, făcându-i loc să intre în clădirea imensă. Împingând gândurile într-un colțișor ascuns al minții ei, a intrat în biroul de la sfârșitul holului.

― Domnișoară, luați loc, a întâmpinat-o bărbatul cu un zâmbet în care se citea doar regretul. Și poate plictiseala.

― Am venit pentru citația primită, a răspuns ea scurt.

Fata se gândea deja la cum să se ridice și să plece în timp ce avocatul bunicii ei o privea plictisit.

― Este vorba de testamentul doamnei Amare Tiffin.

Auzind numele bunicii ei, inima aproape că i-a stat pe loc. Era rostit mult mai serios și mai aspru decât felul în care oamenii îl spuneau la înmormântarea de la care tocmai a plecat.

― În afară de casă, a spus bărbatul deschizând un dosar, toate lucrurile sunt lăsate doamnei Day. Urmează să vină după dumneavoastră.

― Doamna Day? Cred că a avut loc o greșeală.

Avalyn a mijit ochii, citind ceea ce îi arătă avocatul. Negru pe alb, cu trei semnături pe care le cunoștea foarte bine, scria că toate bunurile, în afară de casă îi revin femeii necunoscute. Închizând ochii, a încercat să-și aducă aminte de cămașa neagră cu flori exotice a lui Finn pe care el i-a dat-o la petrecerea de la piscină. Îi era mult prea mare, doar că îi era frig, fiind și un accent plăcut în contrast cu costumul de baie ca abanosul pe care îl purta. Probabil pentru el nu însemna mult, fiindcă nu o vedea mai mult decât o prietenă din grupul lor, însă ea încă aproape își simțea în urechi pulsul accelerat din cauza emoțiilor de atunci. A trecut mult timp, iar ea era la fel de pierdută.

― Semnați aici vă rog semnați aici, sunt actele pentru casă.

Avalyn mișca pixul pe foaie, cu gândul la zile de vară și nopți de iarnă pe când viața ei însemna mai mult decât număratul zilelor și speranța că se va face mai bine curând.

― Condoleanțe, Avalyn, s-a auzit vocea răgușită a unei femei când fata ieșea din bancă.

Tresărind, a privit în ochii negri ai femeii în care nu se putea citea nimic. Pistruii ce-i pătau pomeții umflați și cu mici urme de riduri s-au cutremurat deodată cu buzele-i subțiri schițând un zâmbet cald. Trăsăturile ei asiatice o făceau să radieze îmbrăcată într-o rochie neagră cu umeri transparenți și o pălărie maro împodobită cu pene argintii și trandafiri albi.

Hainele îi semănau ridicol de mult cu cele ale fetei, de parcă ambele ar fi venit de la o înmormântare. Avalyn a înțeles, clipind rapid pentru a-și alunga furia ce-i licărea în ochi. Venele îi clocoteau, iar părul aproape că i se ridica în aer. Simțea asta când se enerva de ceva vreme, poate din cauza părăsirii.

― Așteaptă-mă aici, bine? Vin imediat ce termin cu avocatul.

Acea prezența enervant de ciudată era doamna Day. Avalyn a mai clipit pentru câteva secunde și nici ea nu-și putea explica de ce, dar a așteptat-o pe femeie până când aceasta a ieșit din bancă și și-a pus ochelarii de soare pe ochi. Însă era înnorat afară. Observând cum sprânceana fetei s-a ridicat în semn de confuzie, femeia a zâmbit larg.

― Draga mea, noi.. femeile putem umbla prin furtună înconjurate de soare fără să ne atingă măcar un picur de ploaie.

Puțin cam pozitivă atitudine pentru o zi de înmormântare. Și interesantă pauză în vorbire.

― Presupun.

― Dar tu știi mai bine decât mine, nu-i așa?

Doamna Day a studiat-o pe Avalyn cu atenție pentru prima dată. Ceva lucea în ochii ei albaștri, ceva mai mult decât tristețea unei fete abandonate. Părul ridicol de lung dansa în vânt, iar buzele sângerii tremurau ușor. Ah, ce mare se făcuse de ultima dată când a văzut-o! Și cumva, femeia știa că nu aspectul era singurul lucru care s-a schimbat, ci și lucrul care o interesa pe ea.

― Ah, scuză-mă, sunt Agnes Day. Nu cred că îți aduci aminte de mine, Ava.

Avalyn s-a încordat la auzirea poreclei pe care o foloseau foarte puține persoane, printre care și bunica ei și Finn. Ambii absenți din viața ei.

― Nu vă cunosc, a spus fata înaintând pe stradă.

― Erai foarte mică. Femeia a urmat-o pe Avalyn până la colțul străzii. Acum am treabă, dar trebuie să vorbim mâine.

Nici nu a avut timp să protesteze, că femeia a dispărut pe strada următoare. Vântul îi striga numele, țipându-i să fugă departe de doamna Day. Dar Avalyn era singură. Și nici nu știa cat de multe avea de fapt de pierdut.