În derivă prin zăpadă

Stare de urgență

Simțea că zilele trec fără rost. Incă una s-a scurs, câți oameni au murit de foame azi? Făra să știe de ce, își imaginase că sfârșitul lumii va fi ceva rapid, fulgerător, o explozie solară poate, închizi ochii, și în câteva secunde a trecut. Câteva secunde în care trebuie să te împaci cu tine, cu viața ta. Acum însă, era din ce în ce mai sigură că oamenii nu vor mai apuca sfârșitul lumii.

Se ridică în grabă de la masă, vărsând ceașca de cafea, pe care scria "pentru cea mai bună mamică din lume". S-a terminat cu statul în casă, trebuia să facă ceva. Căuta prin întuneric telefonul mobil, când o durere sfâșietoare o făcu să se agațe de draperia albastră din sufragerie. Galeria s-a desprins și a căzut la doar câțiva centimetri distanță de capul ei, lăsând lumina să năvălească violent în cameră. Nu știa ce o deranjază mai tare ochii, pentru că nu mai ieșise afară de trei luni, sau capul care parcă ii exploda de durere.

Unde naiba e afurisitul ăla de telefon? Pipăia podeaua cu mâinile înghețate, avea degetele vinete și aproape că nu le mai simțea. Lovi din greșeală cu mâna telefonul de sub canapea și apăsă lung tasta 3.

-Alo? Se auzi o voce de femeie prin difuzor.

-Cine e? Întrebă femeia din nou, de data asta enervată.

-Eu sunt, Izabela.

-Aaaa, Iza, dar cu ce ocazie am onoarea?

-Scuză-mă, încerc să ma concentrez, îmi explodează capul, n-am ieșit afară de mult timp.

-Ai ieșit pe vremea asta? Te rog nu mai face asta! E periculos! Te vor vâna ca pe un animal pentru o pereche de bocanci sau o geacă! Nu ai nevoie să ieși, autoritățile îți vor aduce provizii.

-Păi vezi, tocmai asta e, nu ți se pare ciudat că ne trimit totul la ușă? De când sunt așa săritori? Parcă ar vrea să ne țină pe toți în casă ca ei să poată face Dumnezeu știe ce, fără sa dea socoteală nimănui.

-Acum deja ești paranoică, se numește ajutor social, suntem în stare de urgență, ai uitat?

-Cum aș putea? Au declarat-o acum șase luni ... Dacă mai stau o zi în casă înebunesc! Îmi vreau viața înapoi, sunt prizonieră în propria mea casă! Și vreau să o vad pe Cleo!

Vocea i se stingea, Izabela părea pierdută. Urmă o pauză lungă și incomodă. Emma încercă să o încurajeze:

-Hei, sunt sigură că e bine, nu-ți face griji!

-În fine, continuă Izabela, zi-mi și mie cum îl găsesc pe iubitul tău din liceu, știi tu, Ciufulici ... of, cum îl chema? Ah, da! Mi-am amintit, David.

-Nu a fost niciodată iubitul meu! Știi asta! Zise Emma vădit iritată.

-Poate ar fi bine să îi spui și lui asta, se ține după fundul tău de când ai divorțat.

Râseră amandouă.

-Iza, spune-mi că nu te gândești să...

Izabela o întrerupse:

-Vin mâine la tine! Am stabilit.

Era amețită, urcă scările împleticindu-se și intră în dormitorul lui Cleo. În camera luminoasă, dar nu prea spațioasă, pe peretele din stânga, lângă birou era agățat posterul lui Mika, coșul de gunoi era plin, iar pe jos erau împrăștiate peste tot piese din ce păreau să fi fost odată aparate pentru uz casnic, radiouri, jucării și calculatoare.

Cleo era studentă la Facultatea de Inginerie Mecanică și membră a Centrului de cercetare de robotică din Bruxel. Înainte să plece lucra la un proiect. Izabela lăsase totul așa cum era, lui Cleo nu îi plăcea când mama ei îi facea ordine în cameră.

Poza cu Cleo și Martin de pe birou, făcută în vara anului 2019 îi aminti de vacanța din Grecia. Compania aeriană cu care au zburat i-a pierdut bagajul și i l-au trimis acasă la o lună după ce s-au întors din vacanță. Rămăsese doar cu hainele de pe ea. Și-a cumpărat câteva tricouri pe care le spăla în fiecare seară. Deși frumoase, aceste amintiri deveniseră dureroase.

Martin murise cu aproape doi ani in urmă într-o misiune militară, atât știa. Bărbatul care i-a adus lucrurile acasă a mormăit că informațiile referitoare la misiune sunt clasificate, iar pe fiica lor Cleo, au luat-o autoritățile și au dus-o într-un "loc sigur" în dimineața de 7 august 2022, când au venit să le aducă primele provizii pentru starea de urgență abia anunțată la televizor.

Zilele treceau tot mai greu de când nu mai putea comunica cu Cleo, imaginea acelui loc "sigur" devenea din ce în ce mai ireală și ea era singura vinovată. Izabela a lasat-o să plece. De fapt, acum că se gândea mai bine nici nu știa ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi opus rezistență. De ce aveau autoritățile arme? Își amintea atât de limpede totul. Erau șase soldați, din care patru sigur erau înarmați, nu era sigură dacă si ceilalți doi erau, nu îi vedea bine prin geamurile negre ale mașinii blindate. Cu cât se gândea mai mult, cu atât scena îi semăna mai mult a răpire. Tâmplele îi zvâcneau de furie. La naiba! Cum de nu mi-am dat seama atunci?

Spaima o copleși, pulsul îi galopa, tavanul a început să se învârtă și corpul nu o mai asculta. A încercat să se ridice fără succes, poate dacă ar reuși să își miște un deget corpul va începe să o asculte puțin câte puțin. S-a concentrat asupra degetelor de la mâna dreaptă. Totul era în zadar, întregul corp îi tremura haotic. Încet, încet a reușit să își controleze respirația și totul a revenit la normal.

S-a aruncat pe patul îngust și a luat pijamaua lui Cleo, a strâns-o tare la piept, a mirosit-o și a început să plângă. Lacrimile nu mai conteneau. A plâns până când a adormit.

Nota autorului: primele capitole sunt puțin mai încete deoarece prezint locurile și personajele, pentru a vă putea introduce în poveste. Aveți răbdare și nu veți regreta.

Mulțumesc pentru timpul acordat și nu uitați să votați dacă vă place. 😊