Dragă eu, drag suflet, dragă inima. A venit timpul! Care timp? Timpul să scot cuțitul din rana în care îl învârt zilnic, sperând că există o altă cale de a scapă de el...O altă cale decât cea de a-l scoate pur și simplu, uitându mă disprețuitor la el, altă cale decât cea de a mi recunoaște suferința. Îmi plăcea și o recunosc . Îmi plăcea să mă comport de parcă acel cuțit nu e acolo , iar tot ce izvorăște din pieptul meu sunt niște fluturași plini de vibe-uri bune și energii pozitive. Îmi pare rău, sufletule. Îmi pare rău că te am neglijat adesea și te am chinuit. Îmi pare rău că am încercat să îți pun petice de jur împrejur , pe care mai apoi le am acoperit cu catifea, încercând să mă păcălesc atât pe mine, cât și pe tine, că al meu depozit de amintiri și simțiri ( da, chiar tu) e complet intact, neexplorat, neatins, neștirbit de frumusețea sa pură. Îmi pare rău că am lăsat atatea să te atingă, să ajungă la tine, înăuntrul meu . Știu, suflete, că ai încercat să fii tare dar se pare că ușor, ușor ți ai pierdut din vrednicie iar eu sunt de vină pentru asta. Am devenit slabă... Dar îți promit, suflete, și am aceste câteva rânduri drept dovadă a faptului că realizez că fragilitatea mea a devenit un păcat.
