Depresia miroase a levănțică

Prolog

Sărută-mă ca și cum nu există trecut sau viitor, ci doar prezentul pe care-l împărțim. Sărută-mă și lasă-mă să gust infinitul. Sărută-mă și lasă-mă să cred că nu e ultima oară. Sărută-mă și fie ca iubirea noastră să rămână... violet."

Numele tău era Rose, însă nu ți se potrivea. Aveai părul negru și ochii atât de verzi, ca și cum marea ar fi sărutat cea mai frumoasă și fragedă câmpie, născând un ansamblul ce a prins viață doar în ochii tăi.

Totuși, de la degetul mic de la picior, până în vârful capului, erai violet, asemenea picturilor abstracte pe care le e expuneai în galeria ta. Puteai să pictezi orice cu o pensulă și o găleată de vopsea în nuanța mult vizată. Pictai pereți sau pânze, vaze uneori, însă opera ta supremă, nu era un lucru material.

Opera ta supremă era iubirea ce o împărțim, pe care cumva draga mea Rose, tot în nuanțe de violet ai pictat-o. Era de parcă, această culoare a fost concepută special pentru tine, chiar în momentul în care ai deschis pentru prima dată ochii, destinată să-ți aparțină până urma să îi închizi, chiar și după.

Blestemată fie ziua cea din urmă pomenită, venită prea devreme, dar pe care ai ales-o tu însăți. Ultimul lucru violet pe care aveai să-l deții era un nenorocit de sicriu, ales cu toată iubirea și durerea din lume, de mine. Blestemată fie galeria de artă și blestemată fie culoarea violet. Blestemat să fiu eu, nenorocitul de mine că nu am reușit să te salvez.
Și blestemată să fii tu, dragă Rose, că ai ales să se termine așa.

N-am să uit niciodată imaginea ta, atârnată de tavanul galeriei. Picături roșiatice valsau spre podea, în cada plină de vopsea violet ce era la câțiva metrii sub tine. Chipul tău angelic era palid și rece, iar ochii tăi erau pierduți. Priveai direct în cadă.

Băiatul căzu. Nu mai putea să scrie. Simțea că se sufocă. Prăbușit la podea, retrăia sentimentul ce îl copleșise când o găsi pe biata creatură, secată de viață în cel mai crud mod cu putință, atârnând de candelabrul negru, ales împreună, într-o altă viața, atât de îndepărtată încât, chiar din acel moment, părea că nu a existat vreodată.

A doua persoană care a intrat în galerie, era un fan oarecare. Imaginea pe care avea s-o vadă, l-a șocat într-atât încât a leșinat peste tânărul nostru îndrăgostit, care privea pierdut, așezat turcește pe podea, la ultima ei operă de artă. Operă despre care, el știa de atât timp, dar pe care nu o luase niciodată în serios.

Cum ar fi putut? Rose era plină de viață, perfect sănătoasă mintal, plină de pasiune pentru tot ce o înconjoară și determinată să facă lumea un loc mai bun. Nu poți să faci lumea mai bun dintr-un sicriu, fie el și violet.

Cu mișcări robotice, s-a cățărat pe scară, și cu toată grija și concentrarea de care era capabil a dat-o jos. S-a așezat cu ea în brațe și a început să plângă silențios. Ultimul lucru pe care și-l amintea, era faptul că a așezat-o atent lângă fanul leșinat și s-a afundat el însuși în cadă, așteptând ca vopseaua să-i coloreze plămânii, în cea mai frumoasă nuanță purpurie, probabil amestecată chiar de ea.

A fost salvat la timp, și din acel moment, totul, de la înmormântare până la zilele tot mai plictisitoare de școală, începea și se termina incredibil de repede.

Uneori, credea că avea să moară curând. Înmormântarea ei și dorul ce îl apăsa atât de tare îl bântuiau, dar îl mențineau în viață. Părul lui, o dată șaten, acum avea o nuanță ștearsă de violet pe care nu se chinui să o îndepărteze. Imaginea de ansamblu creată de prezența lui, era absolut sfâșietoare. Hainele-i erau perfect negre și chipul trist, aproape inexpresiv, iar părul violet completa tabloul, strigându-i în fiecare zi când se uita în oglindă că ar fi putut să o salveze.

În biletul de adio, pe lângă alte 3 moduri oribile în care-și gândise să-și ia viața, Rose menționase faptul că nu regreta nimic și-și dorea din tot sufletul ca el, Aron, să reușească să treacă peste. Voia ca el să fie fericit și în absența ei, și astfel, acolo unde era, și ea putea să fie fericită.

Înmormântarea fusese ceva teribil. Toată lumea a plâns și ea ar fi urât asta. Era o zi ploioasă de noiembrie, și preotul, din greu mituit, își făcea treaba cu gândul în altă parte. Colegi de facultate, prieteni, apropiați și așa mai departe, toți se înghesuiau pentru a-i aduce un ultim omagiu.

Lacrimile curgeau de parcă ar fi fost sfârșitul lumii, și imaginea celei iubite în sicriul făcut la comandă, pe al cărui capac pictase el însuși un porumbel negru, îi frângea inima câte puțin tânărului nostru ateu, care totuși se ruga din greu ca ăsta să fie doar un vis urât. Părul ei negru, scurt, era răsfirat pe mica pernă, încadrându-i expresia pașnică și pierdută. Mâinile îi erau împreunate pe piept, și dintre toți, ea părea a avea cea mai puțină răbdare cu ceremonia

Ar fi vrut să fie incinerată și lăsată liberă peste pădurea pe care o iubea atât de mult. Și el și-ar fi dorit asta pentru ea, dar ai ei n-ar fi acceptat niciodată, și poate era mai bine așa. Măcar putea să o viziteze. Măcar putea să doarmă și să fie cu ea în vise, numărând zilele până când sufletele lor aveau să se fie împreună încă o dată.