Cicatrici

Capitolul 1.

              Ea nu a fost niciodată perfectă. Ea nu zâmbea mereu, nu își arată sentimentele des, dar când o făcea înveselea pe toată lumea. Nu era frumoasă, nu avea pielea perfectă și machiajul mereu bine aranjat. Era plină de cicatrici, de la banale lovituri, la cicatrici vechi și la cele intenționat făcute. Nu era la modă, purta ce haine dorea. Uneori arată superb, alteori caraghios sau ciudat. Nu avea părul mereu aranjat perfect, purta un coc ciufulit mereu chiar dacă îi plăcea să facă diverse lucruri cu părul ei. Nu era înalta și cu un corp perfect. Era scundă, puțin plinuță cu șolduri late și sâni mici. Nu îi plăcea să vorbească despre ea. Se rușina foarte repede, dar nu era o surpriză dacă în secundă următoare avea o față demonică care parcă îți zicea "piei din față mea". Era puțin bipolară, era anxioasă, timidă, vulnerabilă, credulă, ciudată, rea, cu un suflet rece, iubitoare. Era cea mai perfectă față pe care am cunoscut-o.

           Nu m-am îndrăgostit de ea la prima vedere. La început nici nu o suportăm, mi se părea prea rea, fără suflet, plictisită de viață, mă uităm la ea și nu puteam să înțeleg de ce e mereu tristă sau îngândurată. Aveam momente când mă holbam minute la ea încercând să îmi dau seama ce se întâmplă cu adevărat în mintea ei, de ce nu lasă pe nimeni să știe cu ce se confruntă singură. Mă enerva asta la ea, încă mă enervează, dar nu o pot schimbă. 

Nu mă privea niciodată în ochii când îi vorbeam, nu privea pe nimeni în ochii, dar aveam o presimțire că atunci când o va face aceea persoană nu va scapă din mrejele ei. Nu mi-am dat seama, dar începusem să o caut cu privirea mereu, să îi zăresc părul șaten prin mulțime, să îi simt parfumul dulce, să îi văd ochii ce îmi aminteau mereu de toamna.

Devenise o obsesie. Tot ce voiam să fac era să o văd, să o zăresc când îi scapă un surâs, să văd cât de fericită era cu prieteni ei, să îi văd față tristă, să o văd roșind, dar cel mai mult voiam să o fac să mă privească în ochii. Aveam nevoie de acest lucru mai mult decât de aer. Era cea mai mare dorința a mea.
Nu o cunoșteam bine. Vorbisem de câteva ori printr-un prieten comun, cel mai bin prieten al ei cu care făceam cursuri de chitară. Știam cum o cheamă, că suntem la același liceu, că e mai mică cu doi ani decât mine, că urăște ciocolată, că se emoționează foarte tare în preajma străinilor. Însă voiam să știu mai multe. Voiam să știu totul despre ea. Ceva din firea ei nu mă putea lasă să o uit. Ceva mă făcea să o vreau din ce în ce mai mult.
Când nu am mai suportat tentația m-am dus direct la ea și am întrebat-o dacă voia să iasă cu mine în oraș. Nimic special, nimic ciudat. Doar un senior întrebând o față de a 10-a dacă vrea să iasă cu el în oraș. Mă pregătisem pentru ziua asta. Își prinsesem părul lung într-un coc asemănător cu al ei, îmi ștersesem într-un final bocanci de praf, mă barbierisem dimineața. Totul pentru acel moment minunat când i-am văzut față confuză privindu-mă parcă spunând "ce dracu vrea și asta de la mine". Nu m-am putut abține și am zâmbit repetând întrebarea și de dată asta aplecandu-mă puțin să fiu mai aproape de ea încercând să îi prind privirea. Nu am reușit, și-a plecat capul spre pământ și a scos doar un "bine" silențios. Eram cel mai fericit bărbat de pe pământ în momentul acela. Mi-am reținut urletele de bucurie și i-am cerut numărul de telefon pentru a stabili locul și data. Mi l-a dat fără să își scoată și ea telefonul apoi a plecat, luându-și la revede, spre prieteni ei care o așteptau.
I-am dat mesaj în următoarele 20 de minute spunându-i doar "sanbată, 12:00, lângă fântână din centru".
Niciunul nu am vorbit până atunci. Nici măcar la școală nu am mai văzut-o. Dar totul s-a schimbat sâmbătă. Am ajuns cu 3 minute mai devreme și am văzut că ea deja mă aștepta pe o bancă. Era punctuală, uneori prea punctuală.
Nu voi uită niciodată cum arată în ziua aceea. Avea un tricou simplu, negru foarte larg, purta un sutien ce îi evidenția mai bine sânii, pantaloni negri, hanorac cu trupa mea preferată și de altfel și a ei, ghete negre și un rucsac roz în formă de bufniță. Am zâmbit când am văzut-o și m-am aplecat puțin să o iau în brațe, a acceptat cu puțină ezitare. Am început să ne plimbam și să vorbim. Am aflat că iubește cărțile, că este un otaku adevărat, că ar vrea o pisica, foarte multe lucruri interesante care mă făcea să o vreau din ce în ce mai mult. Nu am ezitat și am luat-o de mâna chiar când îmi povestea de prima ei cicateice, și cea mai frumoasă, care se află fix sub buza inferioară. Eu am rugat-o ce-i drept, dar nu m-a refuzat.
În seară aceea m-a lăsat să o sărut înainte să urce în autobuz. A fost foarte scurt, că un pupic, dar nu am putut dormi toată noaptea gândindu-mă la buzele ei și la felul cum ale mele ardeau după ce i le-au atins.