Criminal

Chapter 1.

 New York. Oraş mare, nu? Poate câteodată prea mare, dar niciodată suficient de mic ca să-ţi ascunzi faptele. Evident, niciun alt oraş nu se compară cu acesta atunci când vine vorba de poliţie, de agenţi secreţi şi de spioni, dar totuşi, niciunii nu ne-au putut opri sau măcar să ne bage după gratii până acum.

Ah, americanii aceştia. Fiinţe destul de deştepte încât să creeze un telefon, dar să plătească chinezii să le facă treaba, ca apoi să le scoată cu un preţ mult prea mare la o mână de lucru atât de ieftină. Bastarzi egoişti şi mâncători de fast-food. În ziua de azi nu cred că aş rămâne prea şocată dacă aş afla că folosesc persoane obeze pentru a-şi face renumiţii hot-dogs sau hamburgers.

 Milano. Oraş frumos, nu? Ţara poşetelor şi a pantofilor. Visul oricărei femei este să ajungă aici şi să-şi cumpere măcar o geantă Prada.

Ştiţi, se spune că italienii au un al VI-lea sau al VII-lea simţ când vine vorba de modă. Nu pot să neg, dar la fel ca şi americanii, sunt doar nişte mâncători de bani de pe urma altora. Despre poliţie, agenţi secreţi sau spioni, prefer să nu vorbesc. În oraşul şi ţara asta poţi să omori un om în plină stradă şi-n faţa unui poliţist, pentru că nu se va deranja nimeni să observe mare lucru. Oameni care se supra-apreciază prea mult când nu este cazul. Populaţie cu şanse slabe de viaţă.

Paris, Los Angeles, Vatican, Malibu, Florida, Barcelona, Japonia, Hong-Kong şi lista poate continua. Am văzut, mirosit, atins, cunoscut, admirat tot ce pot oferi aceste oraşe. Fiecare m-a surprins într-un fel sau altul, dar la capitolul lege, toate sunt la acelaşi nivel. Am omorât şi mutilat în plină stradă oameni, dar am scăpat basma curată. De ce? Pentru că nu sunt o criminală de primă clasă. Am gustat fiecare detaliu suculent pe care mi l-a oferit mentorul meu când a venit vorba despre urme. Am păcălit unii dintre cei mai buni criminalişti. Ei niciodată nu o să-nţeleagă că munca pe care o fac e spre binele lor. Adică, cine n-ar vrea să scape de atâta populaţie?! Cu toţii vrem. Eu, cel puţin, nu o fac cum o fac ei. Eu mă distrez făcând asta.

 Poate acum 6 ani n-aş fi avut această satisfacţie de a-mi vedea victimele cerşind să fie eliberate, plângând, urlând de durere, zvârcolindu-se în timp ce le îndepărtam pielea de pe faţă sau scalp. Poate acum 6 ani aş fi preferat să ies la cafeneaua situată vis-a-vis de apartamentul nostru şi să-mi las profesorul să-şi satisfacă nevoile. "Nevoi bolnave" le numea mama. Dac-ar şti cum a ajuns fata ei după 6 ani de când a luat cea mai importantă decizie a ei... Nu ar fi foarte mândră, dar măcar ar şti că mă descurc însfârşit ca o persoană matură. Dacă ştiam că plecarea din casa părintească te face să te simţi şi să fii indepent, o făceam de mult. La dracu, plecam de când l-am cunoscut prima dată pe Arthur! În momentul de faţă prefer să uit trecutul şi tot ce n-am lăsat în urmă, pentru că nu am niciun regret că am plecat şi să mă-ntorc în momentul de faţă. În prezent.
Mă numesc Margo, numele de familie nu o să conteze prea mult. Nu mă descriu fizic, are cine să-mi exploreze corpul şi să-l venereze în fiecare seară şi cam în fiecare zi. Am douăzeci şi şase de ani.

 Nu sunt căsătorită, nu consider că mariajul poate ţine două persoane pe vecie împreună. Exemplul sunt părinţii mei. S-au căsătorit, au făcut un copil şi-n cele din urmă unul dintre ei, din cauza unui viciu, a murit. În căsnicia lor a existat iubire, dar nu mereu, deci chestia cu mariajul se taie de pe lista posibilelor lucruri pe care le-aş face în viaţa mea. Am o persoană care mă iubeşte, are grijă de mine şi mă-nţelege. Nu l-aş forţa să se căsătorească cu mine, poate doar dacă eram genul de fată care să vrea ca relaţia noastră să ajungă la un nivel mai înalt. Poate mi-am visat odată nunta, dar asta a fost când aveam 7 ani şi tot ce zbura pentru mine era un fel de mâncare.

 Eram un copil, viaţa m-a lovit din plin atunci când tatăl meu a murit şi am observat cu timpul că trebuie să fii independent, nu dependent de o persoană. Bine, poţi fi dependent de persoana ta, dar numai de ea! Niciodată de mama, tata, cel mai bun prieten, bunicii, iubitul, soţul, amantul, animalul de companie sau chiar fratele tău. Toţi se vor duce într-o bună zi sau o să-ţi întoarcă spatele... Şi atunci ce vei face? În relaţia mea cu Arthur am învăţat să nu ne bazăm unul pe celălalt. Nu spun că n-ar fi acolo pentru mine, adică ar face orice pentru mine şi când spun 'orice' chiar mă refer la acest lucru. Doar că am învăţat faptul că noi nu avem o poveste de dragoste, noi ne trăim propria iubire periculos, la limită. Nu te poţi baza pe un criminal, deoarece nu este uşor să fii unul. Oricând poţi să fii prins şi băgat la zdup sau chiar mai rău... Să fii, tu, victima.
 Acum doi sau poate chiar şase ani, nu aş fi înţeles asta. Nu pentru că sunt proastă, ci doar pentru că nu-mi imaginam viaţa fără el. E greu să te gândeşti că acum petreci momente de neuitat cu el şi în clipa următoare poate fii împuşcat sau mutilat în braţele tale. Singurul lucru pe care-l făceam era să plâng cu orele când nu-şi făcea apariţia în maxim o oră şi când venea, pur şi simplu îi atingeam faţa, îl măsuram din priviri. Dacă ochii mei erau camere de luat vederi sau aparate de fotografiat, cred că aş fi umplut întregul Nil, de la cap la coadă, doar cu poze cu Arthur. Acum l-aş umple doar pe jumate sau poate doar un sfert.