Criminal

Chapter 2

  Frigul şi ploile au început să-şi facă apariţia în ’minunata’ Londra. Frunzele copacilor nu mai erau de mult timp verzi şi iarba parcă-ncepe să-şi mai piardă din culoare şi prospeţime. Aş spune că este ceva tipic Londrei ca să fie ploioasă, friguroasă şi mohorâtă... Dar niciodată nu o vezi aurie, cafenie sau chiar roşiatică fără un motiv. Nu este ceva anormal, este doar schimbarea anotimpului. Vara s-a dus, mini-vacanţa mea de 2 luni s-a dus... Totul s-a dus şi sincer, chiar nu-mi pare rău. Mini-vacanţa aceea trebuia să se-ncheie odată şi-odată. Am nevoie să intru în afacere şi făcând sex, plajă şi relaxându-mă nu o să ajung niciodată unde mi-am propus. Mă bucur că a venit toamna şi că-ncep cercetările împreună cu Arthur –mai mult eu deoarece continuă să-mi spună că pe el nu l-a ajutat nimeni când a vrut să facă ceva ce şi-a propus– pentru un post de muncă în cadrul agenţiilor FBI.
 Adevărul este că acum 2 luni când Arthur mi-a dat vestea cea mare, mai aveam un pic şi leşinam. Nu de fericire, ci mai degrabă de frică. Nu frica pentru eşec, fiindcă eu nu eşuez niciodată, ci pentru frica ca să nu fiu ce are el nevoie. Ok, poate că are legătură cu frica pentru eşec, dar nu se simte la fel. Niciodată nu am simţit teama eşecului unui plan cum aş simţi dezamăgirea din ochii lui Arthur dacă nu aş arăta suficient de curajoasă pentru testele la care m-ar supune. O să am nevoie de o pregătire psihică intensă ca să nu clachez, pentru că asta ar fi singura mea teamă. Ştiu că frica şi teama sunt sinonime, dar pentru mine vin diferit.
  O numesc frică atunci când ştiu că este ceva temporar, nu de lungă durată şi cu ajutorul lucrului sau persoanei care mă sperie, o pot învinge. În schimb, teama pentru mine este ceva care nu se remediază aşa de uşor, de care nu scap atât de repede şi ajung să trăiesc cu ea, devenind o parte din mine.  Două cuvinte care pentru mulţi au acelaşi sens, dar pentru mine au o semnificaţie total opusă.
 În aceste 2 luni am reuşit să meditez asupra întâmplărilor, viitorului meu şi să-mi închid frica împreună cu prietena ei teama într-o temniţă din cel mai întunecat loc al minţii mele. Mai evadează ele câteodată, dar numai atunci când sunt în preajma lui Arthur. Numai atunci când petrecem timp împreună, când mă atinge sau când mă mai sună. Relaţia dintre noi doi este la fel, nu s-a schimbat nimic, doar că a devenit mai atent din frica ca nu cumva să decid a bate în retragere. Şi prin atent mă refer la faptul că mă sună, atunci când este plecat pentru mai mult timp, ca să mă-ntrebe dacă nu m-am răzgândit. Poate să mă considere o fricoasă şi crede că aş renunţa aşa de repede, dar nu-mi pasă pentru că de asta m-am pregătit intens, ca să-i demonstrez contrariul.
 Sunt total pregătită pentru tot ce ar urma, chiar dacă ar trebui să mai lucrez la starea psihică, indiferent de circumstanţe şi opţiuni.
  Dau totul sau nimic, acum ori niciodată.
                                                                              ***
 Claxonul maşinilor este cât se poate stresant şi obositor. Traficul în perioada aceasta devine cât se poate de agitat din cauza începeri muncii şi deschiderea porţilor cadrelor de învăţământ. Nu că Marea Britanie ar fi o ţară atât de liniştită pe cât pare. Nu este, niciodată nu a fost, dar nu mă pot plânge pentru că Seattle este la fel, poate chiar mai aglomerat. Iubesc îmbulzeala din oraşe, iubesc să văd cum oamenii se calcă-n picioare sau se-mbrâncesc ca să-şi facă loc. Este cel mai frumos lucru ca să observi lupta pentru supravieţuire care se dă zi de zi pe aceste străzi banale. Un singur lucru nu-l suport şi anume sunetul scos de claxonul maşinilor. Singurul lucru pe care-l detest. Aş prefera ca lumea să ţipe sau să-njure în loc să apese butonul acela ca tâmpiţii.
  Mi se pare câteodată că lumea este atât de fixată pe spiritul de turmă încât unii uită cum să mai gândească în cazuri extreme şi singuri.
 Ploaia se prelinge frumos şi lin pe geamurile cafenelei.
 Iubesc ploaia. Ea şi zăpada sunt cele mai liniştitoare, calmante şi bune motive pentru care să bei o cană de ceai lângă jarul din sobă. Cu aşa o vreme ar trebui să fiu acasă, pregătind cina lui Arthur şi ascultând prezentatoarele plastifiate cum se-ntreabă cam în fiecare zi unde au dispărut cuplul de criminali. „Briliant! Adâncesc cuţitul în rană în fiecare zi, de parcă nu ar exista şi alte bârfe de comentat.” .  Eu în schimb sunt într-o cafenea savurând ceaiul de mentă specific englezesc şi o brioşă de ciocolată, aşteptând să fac cunoştinţă cu unul dintre agenţii FBI cu care Arthur mi-a programat întâlnirea. Nu ştiu cum a făcut asta, dar mi-a pregătit un C.V şi mi-a ales şi toaleta pentru asta. Trebuie să arăt impecabil ca să fac o impresie bună, nu? Normal.