Dangerous Brothers [bxb]

ρяοℓοgυє

Notele armonioase ale pianului se răsfrângeau în aer, se împrăștiau pline de grație în jurul băiatului cu păr pătat de noapte; se ridicau delicat de pe clapele netede, făcând piruete în văzduh, dansând diafan împreună, creând o simfonie plină de culori și sentimente. Îl făceau să zâmbească în extaz, muzica dulce încălzindu-i inima și determinându-i corpul să se miște de unul singur. Degetele îi alunecau zburând parcă de-a lungul claviaturii, modelând șoapta cântată a sufletului său, definitizând cu atenție melodia care lua naștere. Mark inspiră adânc, permițându-și să uite orice problemă care i-ar putea acapara mintea; trupul, mintea și sufletul său, toate aparțineau pianului acum. Era universul său, singurul loc în care putea fi el.

"Mark, de ce nu cânți ce ai învățat ora trecută? Îți spun același lucru de fiecare dată: nu îți plătim ore degeaba. Mergi acolo de trei ani deja, și nu ști să cânți nimic fără să greșești."

O clapă greșită e apăsată; melodia se oprește. Băiatul își retrage încet mâinile, privindu-și neajutorat degetele lungi, subțiri, de pianist. A fost o greșală să creadă că poate, de această dată, mama sa își va da seama că melodia sa era originală, că linia melodică era impecabilă; că degetele sale erau de mult obișnuite cu mișcarea lină, că greșelile erau atât de rare. Părinții săi nu aveau să fie niciodată mulțumiți. Îi cereau mult, tot mai mult; dar nici măcar când dorințele le erau îndeplinite, nu era îndeajuns.

Iar pentru Mark, influența lor era prea mare. Viața lui era controlată, iar în clipa în care secretele sale ar ieși la iveală, ar însemna sfârșitul pentru el.

Se ridică de pe scaunul roșu lipsit de vlagă, aruncând o ultimă privire tristă în direcția pianului. Părăsește încăperea și se îndreaptă spre salon, încercând să se gândească la o activitate interesantă. Nu avea chef de teme.

Soneria insistentă îl oprește, și oftează. Aruncă o privire în jur, și observă că părinții săi sunt probabil ocupați cu alte lucruri; nu are de ales și își schimbă direcția, îndreptându-se spre ușa de la intrare.

Ia leneș cheile și o deschide, fiind întâmpinat de imaginea unui brunet arătos, cu ochii plini de amuzament fixați asupra sa, îmbinarea fină de culori a acestora fermecând băiatul care stătea acum în cadrul ușii holbându-se la irișii celui din fața sa. Un cafeniu moale se încrucișa cu o nuanță întunecată de verde, cu un inel subtil de un albastru neclar, care îi amintea de valurile mării, în jurul pupilei. Câteva firișoare aproape inobservabile de un auriu strălucitor se răsfrângeau în cerc în jurul acestuia, dând persoanei din fața sa un aer încărcat cu mister.

Reușește până la urmă să își desprindă privirea de la ochii celui din fața sa, concentrându-se pe detalii mai importante.

Cum ar fi, cine naiba era.

"Cine ești?"

Bărbatul zâmbește parcă încercând să își ceară iertare, iar Mark aude cum pașii mamei sale se aproprie. Se încruntă.

"Deci?"

"Cine e, Mark? Vreun prieten de al tău?" întreabă mama sa, venind lângă el.

Expresia brunetului din cadrul ușii se schimbă imediat, un rânjet făcându-și loc pe chipul acestuia.

"Sunt iubitul lui Mark."