Dangerous Brothers [bxb]

02 | ℓυ¢ку ѕтяιкє

needitat

'Cause you taste like lucky strikes
You drag, I light, boy

Capitolul 2 - Lucky Strike

•×•

[Alan]

Buimăcit. Da, așa părea băiatul în clipa în care mi-a deschis ușa, iar privirea sa a căzut, pentru a doua oară în ultimele două zile, asupra mea.

Ia o frigură serioasă după ce își mai revine -parțial- din uimire, încrucișându-și mâinile la piept.

"Si ce, mai exact, faci tu aici din nou, domnule iubit-al-lui-Mark-despre-care-el-nici-măcar-nu-știa-că-există?" mă întreabă pe un ton acid, accentuând primul cuvânt din denumirea dată.

Îi zâmbesc nevinovat, ridicând din umeri.

"Hai să zicem doar că nu ține de mine dacă să vin sau nu," îmi trece degetele prin părul care al naibii să fie dacă stătea așa cum îmi doream.

Puștiul oftează exasperat, pregătindu-se să îmi răspundă, dar tresărind violent când aude pașii mamei sale.

"La naiba, pleacă de aici," îmi spune speriat, privindu-mă rugător.

Crede-mă, și mie mi-ar plăcea să o fac, dar nu prea am opțiunea asta.

"Nu pot pleca încă."

Băiatul pufnește nervos și agitat în același timp, trăgându-mă repede de mână în casă și împingându-mă grăbit în prima cameră de care dă, care se nimerește să fie tocmai camera de lucru a tatălui său, probabil. Cel puțin cam așa arăta.

"Mark? A venit cineva?"

Bănuiesc că asta era mama sa, ținând cont că după voce era o femeie.

"A fost doar un coleg, a venit să îmi aducă niște materiale. Apropo, am de făcut un proiect la fizică, voi ieși pentru un timp," răspunde băiatul imediat.

"Doar nu sta mult," mai aud femeia înainte ca ea să urce scările tacticos, fiecare pas al său provocând un ecou perfect în liniștea care învăluia casa.

Băiatul oftează ușurat, așteptând ca pașii să se oprească înainte să deschidă ușa camerei în care m-a ascuns. Aruncă o privire în interiorul ei și intră, privindu-mă sfios.

Se oprește jenat pe la jumătatea distanței dintre mine și el, frecându-și timid ceafa.

"Uh, îmi pare rău pentru toată partea asta," șoptește nesigur.

Oftez, punându-mi mâinile în șolduri.

"Ei bine, ce ai zice de o mică plimbare în care să îți explic cum stă treaba?"

Băiatul încuviințează puțin nesigur, aruncând o privire scurtă în spatele său, pentru a se asigura că mama sa nu ne asculta conversația cumva, probabil.

"Eu sunt Alan," îi zâmbesc în cel mai fermecător mod de care eram capabil, făcându-l să zâmbească la rândul său, involuntar.

"Mark," îmi apucă el mâna întinsă în a sa, scuturând-o ușor.

~•~

"Deci îți place să mergi în parc?" îl întreb ușor amuzat, dar intrigat în același timp.

Mark doar ridică din umeri, ridicându-și picioarele pe bancă și așezându-și cotul pe una dintre coapse, privind gânditor tabloul verde, încadrat de copaci înalți, vechi de cine știe câți ani, care se afla în fața sa.

"Îmi place să vin aici singur, în general."

"Singur?"

Îl privesc întrebător, ridicând o sprânceană.

"De ce singur? Nu ai prieteni sau ceva?"

Mă privește dezamăgit și ușor iritat.

"Dacă îmi place să am propriile momente de singurătate nu înseamnă că nu am prieteni," se opune el jignit.

"Eu doar întrebam," ridic din umeri, lăsându-se pe spate și sprijinindu-mă cu coatele de partea din spate a băncii, privind neatent cum o fetiță cu o claie de păr blond cârlionțat aleargă după un băiețel știrb.

"Iar eu doar ți-am răspuns,"  comentează Mark arțăgos, vântul rece de toamnă încurcându-i buclele de culoarea unor mici fărâme de întuneric, asta făcându-l să se încrunte.

Oftez, lăsând o liniște sufocantă să se aștearnă între ei preț de câteva clipe înainte să vorbească din nou.

"Sunt stricți părinții tăi cu tine?"

Mă privește surprins, în pană de cuvinte. Nu îl condamn.

"De ce întrebi?"

Ridic din umeri, privind în continuare joaca fără sfârșit a copiilor.

"Hai să zicem doar că nu e prima dată când am trecut pe lângă casa ta și... nu tot timpul se auzeau vorbe drăguțe."

"Eww." Mark mă privește dezgustat. "Ești cumva ceva stalker?"

Îl privesc amuzat pentru câteva clipe, înainte să izbucnesc în râs. Copilul ăsta poate avea niște idei interesante.

"Am venit două zile la rând la tine acasă și m-am prezentat ca fiind iubitul tău, iar lucrul care te îngrijorează pe tine e că aș putea fi un stalker?" reușesc până la urmă să rostesc printre râsete, cuvintele mele ieșind parcă sufocate din cauza acestora.

O fierbințeală blândă cuprinde corpul lui Mark imediat, făcându-l să privească într-o parte rușinat, încercând să ascundă de privirea mea avalanșa de pete de un roșu intens care îi colora acum fața.

"Bineînțeles că mă îngrijorează faptul că ai putea fi un stalker," mormăie oarecum stânjenit, având în continuare privirea fixată asupra peisajului plin de viață din fața sa.

Zâmbesc ștrengar, scuturându-mi ușor capul.

"Ești de destul de ciudat, să știi," îi spun amuzat, răvășindu-mi părul cu reflexe cafenii de ciocolată.

"Am impresia că totuși mă comport mai normal ca tine, eu cel puțin nu intru în casa oamenilor pretinzând că îi cunosc," îmi atrage el atenția, făcându-mă să îmi țuguiez buzele nemulțumit.

"Uite, ești destul de drăguț, deci dacă ești conștient că dacă spui asta cuiva nu vei mai apuca lumina zilei fără o bătaie zdravănă, bănuiesc că îți voi spune de ce fac toate astea."

"Nu cred că aș vorbi cu cineva despre așa un stalker sincer," mă ironizează Mark, încrucișându-și mâinile la piept.

"Ei bine, bănuiesc că în cazul ăsta...", ridic din umeri, privind nepăsător peisajul din fața mea. " Chris mi-a cerut favoarea asta. Și nu îl puteam refuza, ținând cont că e fratele meu mai mic."

•×•