My angel - [ destiel] boyXboy

02 - Sentimente neînțelese

*continuarea *

.
.
.

               — Nu am intrat pe ușa!

Rămân nemișcat, privirile noastre fiind încă intersectate, încercând să înțeleg ce voia să spună. Dacă nu a intrat pe ușă.... pe unde a intrat? Gândesc confuz în timp ce fac un pas în spate, iar el mă privește curios.

              — Omule... Știi ce înseamnă spațiul personal? Îl întreb iar acesta micșorează din nou spațiul dintre noi, făcând un pas înainte. Am nevoie de spațiu Cass. Spun întorcând capul, fiindcă respirația acestuia mă lovea direct în față. Nu era o senzație neplăcută însă ținând cont de circumstanțe, era totuși ciudat.

              — Îmi cer scuze! Spune înțelegând, apoi se depărtează.

              — Și??? Rup liniștea, văzând că el se întorsese  în dreptul ferestrei, priving liniștit afară.

              — Și ce? Întreabă rămânând neclintit.

              — Cum adică? Mă apropii de el. Ce cauți aici Cass? Întreb serios.

              — M-am gândit să trec pe la voi, să văd cum mai sunteți. Răspunde acesta calm iar eu simt cum nervii pun stăpânire pe mine, însă încerc să mă controlez, așezându-mă pe marginea patului.

              — La ora asta? Plus că încă nu mi-ai spus pe unde ai intrat. Spun nervos dar și obosit, ducându-mi una din mâini spre tâmple, masând-le încet.

            — Eu doar am venit! Credeam că știi prea bine că nu depind de o ușă sau de un perete pentru a intra într-o încăpere. A spus el calm, întorcându-se cu fața spre mine privindu-mă.

Am simțit un fior rece pe șira spinării atunci când i-am auzit răspunsul. Este  fantomă? Gândesc panicat, inima mea bătând cum nu a mai bătut niciodată. Simțeam că vreau să fac cumva să alerg în camera fratelui meu pentru a îl lua și a fugii înafara casei, însă privirea atentă a omului care sincer nu știam ce este cu adevărat, mă ținea pe loc.

            — Oookey.... Spun speriat, însă Cass a înaintat spre mine câțiva pași, așezându-și o mână pe umărul meu, iar eu pe moment m-am temut, însă după câteva secunde am simțit o pace interioară și o încredere imensă în omul de lângă mine.

            — Dean... Nu îți voi face rău. Sunt un înger. Spune acesta blând iar eu mă ridic ușor din pat, privindu-l atent.

            — Te cred. Nu știu de ce.... Chiar nu știi, și nu înțeleg de ce..... Dar am încredere în tine. Spun un pic mai liniștit, iar Cass zâmbește pentru prima oară de la revenirea sa.

Pe moment, pe lângă acel sentiment de liniște sufletească, ca și cum tocmai mi-se întâmplase ceva bun, mai simțeam și zâmbetul lui și privirea cum îmi pătrundeau încet în suflet. Ciudat sentiment. Bună Dean, sunt eu, conștiința ta. Ghici ce? Nu ești gay. Iar faptul că tipul din fața s-ar putea să fie într-adevăr un înger, te-ar cam putea trimite direct în iad.

*după două ore*

            — Deci.... Unde ai dispărut în tot acest timp? Îl întreb destul de curios, așezându-ne amândoi pe scaunele din bucătărie.