În ritmul vieţii - sezonul 2 (poveste)

I. Evadarea

      Sultan e închis într-un ospiciu, într-o cameră izolată de ceilalţi pacienţi, deoarece reprezintă un pericol pentru toţi cei din jurul lui. Blocat între patru pereţi, bărbatul simte că se sufocă şi abia aşteaptă să apară Cengiz cu ultimele noutăţi.
Doctor: Domnule Sultan, aveţi un vizitator. Sunteţi aşteptat în camera de vizite.
Sultan: În sfârşit! Parcă nu mai venea odată, prostănacul!
În camera de vizită, Sultan este nevoit să stea în preajma tuturor celorlalţi bolnavi. Îmbrăcat în cămaşa de forţă, se simte neputincios, iar mintea sa începe să recreeze amintiri. Cuvintele lui Ali Asaf dădeau în fiecare zi năvală peste el, cu o forţă distructibilă. Transpira. Se simţea incomod. "Am fi putut fi fraţi, în ciuda tuturor celor întâmplate!". Ochii săi rătăceau nebuneşte prin cameră, căutându-l pe Cengiz. Nu intrase încă. Poate că a intervenit ceva ce l-a făcut să plece. "Eşti doctor! Ai jurat că vei salva vieţi!". Respiraţia îi devenea din ce în ce mai grea. Amintirea fratelui său îl sufoca încetul cu încetul. "Din cauza ta au murit doi oameni. Nu eu te voi pedepsi, ci justiţia!"
Cengiz: Frrrr-frate Sultan. Te-te simţi bine? Aaa-ai transpirat.
Sultan (uitându-se la el, cu o privire pierdută): Eu trebuia să fiu în locul lui. Eu! (începe să ţipe şi se strâmbă, vizibil incomodat de cămaşa strâmtă) Ali Asaf trebuia să plăteaacă! Mi-a luat totul! Mi-a luat mai întâi tatăl, apoi viaţa, şi acum libertatea. Cengiz! (se apropie de urechea lui, uitându-se în stânga şi în dreapta pentru a fi sigur că nu îl aude cineva) Cum stai cu treaba aia? Când o să ies de aici? Nu mă simt foarte bine.
Cengiz: Stai liniştit, frrr-frate Sultan. Diseară vei iii-ieşi de aici. Am rrrr-rezolvat totul.

*

Esma şi Eylül sunt într-un centru, unde pot cumpăra o rochie de mireasă, pentru că mai este foarte puţin până la nunta fetei cu alb. Deşi Esma, pentru a o feri pe prietena sa de cheltuieli a refuzat să se îmbrace în mireasă, Eylül nu s-a lăsat cu una cu două şi a convins-o pe aceasta să meargă şi să-şi aleagă rochia.
Esma: Eylül, îţi mulţumesc din suflet! (începe să lăcrimeze vizibil emoţionată)
Eylül: Esma?! Te rog, încetează! A câta oară e pe ziua de azi? Păstrează-ţi lacrimile pentru seara cu henna ca să ai noroc. (zâmbeşte şiret) În plus, azi e interzis să fim triste. Nu am fost atâta timp aşa? Acum vom fi fericite! Vom zâmbi! Ne vom bucura de tot ceea ce înseamnă viaţa cu adevărat. Ai înţeles? Ce zici de rochia asta?
Îi arată o rochie albă, din dantelă, frumos croită, cu aere romantice. Esma o probează şi în cele din urmă se hotărăşte să o cumpere. În drum spre casă, mintea fetei este zdruncinată de nenumărate griji.
Esma: Eylül?
Eylül: Da, Esma.
Esma: Mă întreb cum se va simţi Alp când îi va vedea pe ai mei la nuntă. Ştii prea bine, că tata l-a acceptat cu greu pe Alp, după faza cu Samet şi profesorul de la universitate.
Eylül: Sunt sigură că tatăl tău a văzut ce om bun şi ce inimă mare are Alp, aşa că nu ai de ce să-ţi faci griji!
Esma: Ştiu, dar eu nu mă refeream la asta. Mă gândeam la mama lui Alp. N-ar fi fost frumos să fie alături de el într-o asemenea zi? Crezi că el nu va simţi că lipseşte ceva? Că îi lipseşte familia?
Eylül: Esma, ascultă. Dacă mama lui Alp ar fi vrut să-l vadă, crede-mă, l-ar fi căutat deja. Şi el ştie asta. E doar unul din miile de copii lăsaţi în voia sorţii de către părinţii lor. Şi eu am fost ca Alp, Esma. Ai dreptate. Va simţi mereu un gol în suflet, un gol ce e posibil să nu se va mai umple niciodată. După moartea tatei şi după ce am aflat de fapt de ce s-a sinucis mama, ştii prea bine că mă sinţeam incompletă, goală. Acest gol a fost umplut însă de Ali Asaf şi Gülayşe. Crede-mă. Şi cu Alp va fi la fel. Da, nu a cunoscut dragostea unei mame, dar va oferi dragostea sa unei femei minunate şi copilului ei. Alp nu a avut o familie, dar îşi face acum una. Datoria ta este să fii alături de el, atât la bine, cât şi la rău. În rest, nimic nu mai contează.