Prințul Răzbunător

Capitolul 3

    — Mai toarnă unul, spuse el, după ce dădu cel de-al patrulea pahar pe gât.

    — Ia-o ușor, Isa. Cum te întorci la ai tăi în halul ăsta? Duhnești a băutură de la un metru, prietene!

    Isaiah își rostogoli ochii și bătu cu pumnul în masă. Cel care vindea băuturile tresări de la zgomot și se duse în beci pentru a mai scoate o carafă cu vin. Taverna era mai puțin populată în seara asta și era ciudat pentru că era sâmbătă, iar în ziua asta toată lumea chefuia.

    — Unde e Falkor? Nu l-am mai văzut de mult pe aici, se auzi o voce feminină de undeva din spatele lui.

    Isaiah o privi cu ochi roșii. Era Quendelin, femeia cu care își satisfăcea fratele lui poftele rareori.

    — Într-o... vacanță, răspunse Isaiah cu un gol în inimă.

    Quendelin zâmbi neștiutoare și plecă de la masa lui, ridicând de poalele rochiei strâmte cu decolteu. Se îndreptase la masa altor oameni și Isaiah îi mulțumi Domnului în gând, căci nu avea chef de lipitori ca ea.

    Ochii îi erau roșii în egală măsură de la băutură, cât și de la plâns. A trecut o lună de când Falkor era dispărut, și încă nu știa dacă era viu sau mort. Prima dată când veniră gărzile regelui să le spună că e în temniță, parcă a căzut casa pe ei cu tot cu acoperiș. A doua oară când au aflat că a fugit, bucuria le-a fost atât de mare încât au vrut să meargă să-l găsească. Dar n-a trecut mult timp căci regele a venit personal în oraș să spună tuturor că a găsit locația lui și a trimis asasini după băiatul criminal.

    Se ridică de la bar clătinându-se. Scoase câteva monede din buzunar și le întinse pe masă. Se simți mai bine să simtă briza vântului în față, dar stomacul lui nu mai suportă cantitatea mare de alcool consumată iar Isaiah se aplecă într-un tufiș pentru a-i vărsa conținutul.

    — N-am putut să te protejez, frățioare. Iartă-mă...

    Zgomotul porții trântite îl trezi pe Arthur Thristan din somn. Coborî scările cu speranță, la fel ca în fiecare seară. Spera că fiul lui mai mic venise iar acasă, beat de prin vreo tavernă. Dar urcă înapoi scările cu inima strânsă ghem de dezamăgire când observă că e din nou Isaiah. Din nou, nu știu câta seară luna asta, de când Falkor e presupus mort.

    O privi pe soția lui, Leonora, stând în capătul patului, strângând la piept firul de trandafir uscat pe care fiul ei i-l dăruise de ziua ei. Deși trecuse o lună jumătate de atunci, Leonora îl puse la păstrat într-o carte veche, pentru a-l presa și usca. Arthur observă că pe lângă trandafir mai avea și sabia lui Falkor de lemn. Prima lui sabie, făurită chiar de el.

    Își trase soția la piept care începuse să plângă silențios. Cămașa lui era udă de lacrimile femeii, dar puțin îi păsa de asta. Când adormi, o întinse pe pat, luându-i din brațe lucrurile. Îi înveli trupul spasmatic cu pilota groasă și el se dădu jos din pat, privind spre geam pierdut.

    — Unde ești, fiule? murmură Arthur pierdut, uitându-se spre stele. Arată-mi un semn de acolo de sus dacă ești cu adevărat mort. Spune-mi dacă ești alături de Dumnezeu.

    Stelele continuară să lucească. Dar nicio cometă nu traversă cerul. Nimic... niciun semn.

    Ieși pe ușa camerei lor și intră pe cea a lui Isaiah. Nu era dezbrăcat de hainele cu care se plimba prin târg. Lumina lunii îi lumină fața, iar bărbatul putu să vadă lacrimile uscate de pe chipul lui. Știa că suferă după frățiorul lui și se învinovățea pentru moartea lui. Îl înveli și pe el cu grijă, atent să nu-l trezească, și se îndreptă cu pași mărunți spre camera lui.