Destinul unor idei

Reuniune

Ceasul bătu în sfârșit ora cinci. Încă țineam ochii închiși, dorindu-mi ca acel moment minunat să nu se fi terminat
niciodată. Dar, până la urmă, totul are și un sfârșit. Zâmbind, deschid ochii și privesc pianul din sufragerie. E bătrân, asemenea mie, și nu mai sună cum suna odată. Primit ca dar de loialitate în vremuri grele, de pe la vreo familie înstărită, boierească pe atunci, pianul acesta a cărat după sine multe decenii. Și, de asemenea, multe partituri, astăzi ținând-o și pe a mea. Îmi ridic cu grijă degetele de pe clapele uzate, mângâindu-le parcă. Nu era nici un secret faptul că țineam la acest pian mai mult decât țineam la toată averea mea.

Radiind de mulțumire și împăcare , de regulă nefirescă mie, mă ridic din scaunul ce-mi fusese frate în ultimele două ore și mă îndrept șchiopătând către canapea. La un moment dat, în timp ce-mi plimbam libere mâinile pe clape, realizasem că-mi căzuse bastonul, dar la acel moment, era unul dintre cele mai nesemnificative lucruri existente. Însă acum nu-mi mai pare defel nesemnificativ. Căutându-l din priviri, cu un soi de disperare bătrânească, îmi vine să râd când îl văd frumos așezat lângă canapea. Pesemne Matilda venise în cameră în plină nebunie creatoare.

Mai arunc o privire pianului și mă întorc la mersul meu, îngreunat de reumatism, până la canapea. Respir ușurat când îi simt textura moale în palmă. Până la urmă, bănuiesc că totuși nu sunt atât de bătrân încât să nu pot să fac un lucru atât de simplu, pe cât este mersul până la canapea, de unul singur.

Așezându-mă confortabil, închid ochii și aștept ca Matilda să-mi aducă ceaiul. Ușa se deschide cu un scârțâit slab și realizez că și aceasta a cam îmbătrânit, iar balamalelor nu le-ar strica o scurtă baie-n vaselină.

-Matilda, dragă, am o presimțire tare neplăcută. Presimt că am cam îmbătrânit, iar toate celelalte din casă îmi țin isonul. Rogu-te să nu îmbătrânești și tu. Zâmbind, deschid ochii, și simt cum pământul îmi fuge de sub picioare, iar inima-mi și așa îngreunată, se opri din scurtele-i bătăi pentru o clipă infinit de lungă. Înaintea mea, mlădioasă ca o trestie, firavă și subțirică stătea vechea mea prietenă. Inima mi se trezi la viață dintr-o dată cu o viteză amețitoare, iar buzele-mi alcătuiau cel mai sincer zâmbet de care erau în stare. Însă, în toată revărsarea copleșitoare de emoții, o senzație stranie îmi înlănțui inima. Ceva nu se potrivea...Ce făcea aici?

-Eudochia? Dumnezeule, Eudochia tu ești? Sau mă lasă privirea?

-Eu sunt, unchiule Alm. Eu sunt, spuse cu lacrimi în ochi.

Mă ridic în capul oaselor și o îndemn să vină cu brațele larg deschise. Eudochia vine șovăind parcă primii pași, după care distanța devine din ce în ce mai mică până când dispare cu totul. Mă strânge la piept cu o îmbrățișare de
care numai ea era în stare. Strânsă și plină de dragoste, ca și când fiecare îmbrățișare poate fi ultima și simt cum mă năpădesc lacrimile. Nici nu îmi dădusem seama cât îmi lipsise. Mă desprind din îmbrățișare și o privesc pe copila ce devenise acum femeie. Eram mai bucuros ca niciodată, și totuși senzația ceea apăsătoare că se întâmplase ceva, persista ca o vreme rea. Ce făcea totuși aici în munți, în plină iarnă. Nu era tocmai plăcut să mergi cu trăsura pe o vreme ca aceasta.

-Ce te aduce pe aici, fata mea?

-Ei, unchiule Alm... Să înțeleg că nu te bucuri că mă vezi? Zise, bosumflându-se ca un copil.

-Eudochia, dragă, nici în cele mai negre coșmaruri nu mi-aș putea imagina asta. Însă ceva te frământă, fata mea, și tare mi-aș dori să te ajut.

Văzând însă că nu răspunde, o îndemn să se așeze. Își dădu paltonul gros și greu, din postav, jos și i-l încredință
Matildei, care între timp venise cu niște gustări și cu ceaiul mult așteptat.