Destinul unor idei

Plimbare în parc

-De ce m-ai adus aici?
-Pentru un experiment. Haide! Spun frustrată. Uite. Aşează-te aici.
-Bine. Şi acum ce.
Merg în spatele său şi-l simt încordându-se.
-Păi, în primul rând relaxează-te. Spun aproape şoptit în urechea sa. Îi văd umerii ridicându-se când inspiră profund şi coborând la loc. Era pregatit.
-Spune-mi ce vezi.
-Văd nişte frunze moarte.
-Bun. Acum închide ochii. Haide, închide-i.
-Spune-mi, te rog, încă o dată, de ce fac asta. Spuse frustrat.
-Fiindcă mă iubeşti. Acum închide ochii.
Mormăi nişte cuvinte inteligibile în barbă, dar în cele din urmă închise ochii.

-Bine, şi acum?

-Inspiră adânc şi expiră. El execută fără prea mult chef. Uite, îi spun frustrată. Vreau să te concentrezi. O să-ţi placă, nu mai fii aşa posac!
-Bine. Iar de această dată se conformă.
-Bine, încă o dată. Îi văd iarăşi umerii ridicându-se şi mă bucur. Cât îmi plăcea când coopera! Acum, uită că ai văzut doar nişte frunze lunguiețe şi maronii. Uită de tot de ele. Pur şi simplu ştergeţi-le din memorie. Acum, imaginează-ţi că vezi nişte viermi graşi şi maronii care vin spre tine.
-Viermi?! Spuse stupefiat.
-Da viermi. Maronii şi slinoși, care se târăsc spre tine. Lungi de 15 centimetrii. Îi vezi?
-Mhm... Spuse pierdut.
-Acum deschide ochii, dar doar puţin şi închide-i la loc. Îl simt încordându-se ca un arc şi-l strâng în braţe.
-Fir-ar! Îl aud exclamând.
-Linişteşte-te. Îi şoptesc blând. Acum uită de viermi. Uită de tot ce ai văzut adineauri şi strânge-mă de mână. Îl simt cum îmi caută mâna şi o strânge puternic. Acum deschide ochii şi spune-mi ce vezi. Îl simt detensionându-se şi ştiu că a deschis ochii.
-Ce surpriză...
-Ce vezi?
-Doar nişte frunze moarte. Impresionat, spuse gânditor. Cum ai făcut? Sau cum ţi-ai dat seama? Zise întorcându-se dintr-o dată.
-De prima dată când am văzut frunzele acelea am spus că seamănă cu nişte viermi. După care am încercat să văd viermi şi nu frunze, iar rezultatul a fost înfiorător. Mi-am spus să-ţi arăt şi ţie.
-Ai dreptate, chiar a fost înfiorător. Ştii, ar mai trebui să încercăm. Zise luându-mă de mână.
-Sigur. Când îmi mai vin idei...
-Am eu o idee. Zise misterios.
-Ce idee? Întreb de-a dreptul curioasă.
-Închide ochii.
-De ce? Ce trebuie să văd?
Slobozi un hohot de râs.
-Cât de nerăbdătoare... Acum închide ochii şi inspiră adânc.
Făcând ce-mi spune aştept. Văzând că nu-mi spune nimic întreb :
-Şi acum ce? Văzând că nu răspunde nimeni nici acum, deschid ochii. Un sentiment de dezamăgire îmi înlocui curiozitatea. Al meu crai, plecase.