Drumuri care nu se vor mai intersecta niciodată...

Capitolul VIII

***

- Valentina! Valentina! cineva ţipă disperat de undeva dintr-un loc îndepartat, dar eu, deşi mă uit în jurul meu, nu văd pe nimeni.

- Scoateţi-l de aici, acum! altcineva ţipă. Are o criză, ţineţi-o să îi fac injecţie!

- Doctore! Intră în stop cardiac!

- Seringa, acum!

Ce se întâmplă? Stop cardiac? Mor! Pâna aici mi-a fost? Nu se poate! Nu vreau să mor aşa, nu acum! Vreau să decid eu când va veni somnul de veci! Nu te las, soartă, să-mi furi această decizie, nu te las... Este tot ce mi-a mai ramas, este singurul lucru pe care eu am putut sa îl aleg... nu te las.

Şi uite aşa, încet îmi pierd cunoştinţa şi cad în întuneric.

- Şi unde ai rămas? întreabă o voce prin acea negură.

- Unde am rămas? întreb eu, neînţelegând ce vrea să spună. Unde am rămas... repet, încercând să îmi aduc aminte.

- Vali? aud pe cineva întrebând, iar vocea sa mi se pare cunoscută. Vali? mai aud o dată cum mă strigă şi de data aceasta simt pe cineva cum pune mâna pe umărul meu.

Este atât de caldă, parcă îmi dă forţă şi mă ajută să lupt în acea lume plină de întuneric şi teamă. Deschid ochii şi, spre surprinderea mea, văd lumina lunii cum mângâie cu razele sale reci persoana ce stă pe scaun lângă patul meu. Dar nu sunt în camera mea din spital, sunt undeva prin univers, iar luna este singurul lucru pamântean din acest loc. Îmi îndrept atenţia spre persoana care se află lângă mine şi nu mă uimeşte să mă văd pe mine la cincisprezece ani. Acum cinci ani aratam ca ea... dar ochii ei mă frapează, mă intrigă... mă întristează. Are ochii mei, ochii unei persoane ce a căzut la pamânt şi nu mai poate să se ridice pentru că nu mai are de ce să se ridice. Pentru ce? Pentru cine?

„Are ochii tăi” şopteşte cineva în urechea mea, iar lacrimi îmi inundă chipul din nou. Nu pot decât să spun că „ştiu”. Fata din faţa mea, plictisită de frământările mele sufleteşti se hotărăşte să vorbească, iar eu mă hotărăsc să ascult. Sunt curioasă să aflu ce are de spus în apărarea mea sau a ei sau poate despre semnarea condamnarii la moarte a amândurora.

- Nu ai spus nimănui de ce ai încercat sa te sinucizi. De ce? întrebă ea, uitându-se la mine uimită. De ce nu ai cautat ajutor? Ştiai că vei ajunge din nou aici. Ştiu că ştiai pentru că eu ştiu şi totuşi, de ce cred, crezi că nimeni nu va înţelege? De ce nu ai cerut ajutorul cuiva în care aveai încredere? Ştia semnele... ştia semnele...

Nu este deloc coerentă, însă, într-un mod ciudat, înţeleg ce vrea să spună.

- Da, ştiam... le ştiu... dar nu am crezut că merit ajutor.

- De ce ai făcut-o? ma întreabă ea, luându-mă prin surprindere cu această întrebare.

Desigur, ştiu la ce eveniment se referă. Cum să nu ştiu? Cum pot să uit prima noapte când nimic nu m-a mai ajutat să fug de realitate decât acele nenorocite de pastile? Dar întrebarea ei m-a luat prin surprindere, este o întrebare pusă de prietenii mei atunci când au aflat ce am făcut, o întrebare pe care eu am evitat-o cu pasiune, pe care am lăsat-o fără de răspuns, minţind că nu îmi mai amintesc. Ştiu acum că fugeam de adevăr, de fapt, întotdeauna am fugit de adevăr din cauză că nu ştiam dacă pot suporta. Nici acum nu ştiu, dar măcar pot să încerc. Am fost atât de convingătoare, încât şi eu ajunsesem să îmi cred minciunile, dar cum aş putea să uit răspunsul? La acea întâmplare nu este nimic care să poţi să uiţi nici dacă vrei, nici dacă te rogi nu poţi uita. Să poţi să te laşi trasă în adâncimi neguroase de mâini periculoase nu este o cale de a rezolva probleme, ştiu asta acum.