3 am stories

Partea întâi : Primul contact

E ea. Stă pe balcon şi fumeză o ţigară. În liniştea nopţii îi pot auzi tristeţea. Nu o aud, nici nu o văd în totalitate, însă lumina plăpândă a lunii, ce se revarsă într-o unduire perfectă pe chipul ei angelic, cât şi tensiunea atmosferei dintre noi, îmi dau de înţeles că plânge. O pot simţi.

Stau în tăcere şi o admir minute în şir. E muza mea. E plânsă. distrusă, extenuată, dar încă frumoasă. Cum am putut s-o ignor atâta amar de vreme?

Într-un sfârşit licărul ţigării se stinge. Strânge mucul de ţigară cu o mişcare lentă în mână, privind munţii dinaintea ei. Aş vrea să fiu acolo, să o alin, să o ajut, să-i simt parfumul înţepător până în adâncurile profunzimii mele şi să-i admir genele frumoase eliberând lacrimi amare pe umărul meu gol. Însă nu pot. Măcar împărţim acelaşi cer. Aceleaşi stele. Aceleaşi speranţe şi visuri. Aceleaşi lacrimi de durere.

Cu o eleganţă specifică şi intrigantă, îşi ridică trupul blajin de pe băncuţa terasei. Aruncă o ultimă privire peisajului îngheţat, trăgându-şi nasul încet, şi se pierde în noapte.

La început mă simţeam prost pentru asta. Pentru faptul că îmi utilizez telescopul într-un mod greşit. Însă cu timpul mi-a devenit drog. Mă fascina, motiv pentru care nu doream  să o urmăresc, ci doar să fiu acolo cu ea, într-un fel mai aparte, să o înţeleg în complexitatea ei, când e singură şi reală. Când e ea.

                                                              *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *  *

Peste jumătate de oră deschid ochii şi privesc cerul întunecat, luminat doar de becurile felinarelor de pe străzile îndepărtate. Într-o armonie deosebită luna şi stelele s-au pierdut în ceaţa momentului, astfel luminând doar o treime din bolta cerească. Încă stau pe fotoliul meu de paie, cu picioarele goale, părul greoi ascunzându-mi faţa. Iar am adormit cu gândul la ea.

Privesc către balconul ei pentru ultima dată în această noapte liniştită de vară, urmând să mă întorc în casă pentru a mă culca. O scânteie gălbuie însă mă opreşte. E încă trează. Şi-a aprins lampa. Are jaluzelele trase lângă fereastra largă. Ar fi greşit să stau în intimitatea ei, însă picioarele mi-s amorţite. O privesc. Copila cu râs de hienă de altă dată acum e sumbră şi rece. Cu mişcări delicate îşi leapădă plapuma sânilor, de culoare neagră. Se acoperă cu un halat de aceeaşi culoare, de un material catifelat, leit atingerii ei. În următoarea secundă dispare şi ultimul obiect de îmbrăcăminte de pe trupul ei fraged şi albit de durere. Îşi prinde părul încâlcit într-un coc rebel, leneş, dezordonat. E atât de frumoasă.

După 15 minute se întoarce. Între timp mi-am aprins şi eu o ţigară. Beau vinul rece şi o admir în continuare. Acum e îmbrăcată lejer, într-o cămaşă de noapte asortată cu papucii de casă. Vişiniu. Culoarea ei preferată.

Se întinde încet în pat, scotocind apoi în noptieră după jurnal. Îl deschide şi îşi notează ceva. O lacrimă aspră i se prelinge pe obrazul palid. Şi-o şterge cu mişcări uşoare, fiindu-i parcă frică de propria-i atingere.

În cele din urmă, privesc în josul casei sale. Maşina prietenei prietenei sale nu se află acolo.Da, locuieşte cu cea mai bună prietenă a ei aici de câţiva ani, „îndeplinindu-şi visul american".Acum înţeleg de ce mâhnirea ei e atât de apăsătoare.E singură. Nici nu mi-am dat seama când am pus hanoracul pe mine.De fapt, încă sunt confuz.Nu ştiu ce urmează să fac, dar simt că va fi ceva de neuitat.Cu o smucire bruscă scot cheile din broasca uşii şi mă îndrept cu paşi rapizi către casa mea preferată din cartier.Fără să îmi dau seama, am şi ajuns.Mă aflu în faţa uşii de lemn cu numărul 48 pe cutia poştală.Ce tot fac? Nu! Nu! Nu! E prea târziu.Sunetul asurzitor al soneriei mă făcu deja să tresar.În faţa mea, o nouă uşă se deschide.E ea.Cu rimel pe obraji şi buze cărnoase perfect conturate.E ea.O, Doamne!E atât de frumoasă...

Fără să scoată un sunet, mă priveşte confuză.În următoarea secundă însă, îmi deschide larg uşa către liniştea ei.Păşesc cu paşi timizi înăuntru, dar ştiu că sunt acasă.O aud cum închide uşa încet în urma mea şi îi simt respiraţia agitată atingându- mi ceafa.Îmi ia sticla de vin din mână şi dispare pentru câteva secunde.Încerc să-mi fac o părere şi mai complexă despre personalitatea sa în funcţie de modul în care şi-a decorat locuinţa însă profunzimea întunericului nu îmi permite.

                                                                 * * * * * * * * * * * * * *

E aici.În dreapta mea. Stă şi mă analizează pe toate părţile, în mână având două pahare de vin, cred.Presupun asta luându-mă după forma vagă. Îmi face semn să o urmez, înclinându-şi cocul ciufulit într-o parte atunci când dă dincap.Fac întocmai. Urcăm în camera pe care am vegheat-o atâţia ani de zile.E linişte.Pe lângă zgomotulscos de greierii agitaţi se mai aude un singur lucru în liniştea asurzitoare a nopţii.Frânturile unor inimi triste, formând un tot unitar în unica lor bătaie.Suntem noi. Se aşează pe pat şi netezeşte locul de alături cu mâna, care mi-e predestinat.Mă aşezîncet lângă fiinţa uimitoare din stânga mea şi o privesc la fel de fascinat ca şi până acum.Îmi simte respiraţia greoaie şi zâmbeşte.Îmi oferă paharul cu vin, închide jurnalul.Cu o mişcare tandră îmi dă părul din ochi.Se răsuceşte încet, dorind să închidă lampa.Uşa terasei e deschisă, adierea lină îmbrăţişând copacii adormiţi.Stăm împreună şi contemplăm natura minunată din faţa noastră.Din când în când o mai privesc cu coada ochiului, zărindu-i ochii mari, negri, clipind adeseori.Căci nu contează ce am în faţă atâta timp cât sunt cu ea.Nu-mi pot muta privirea de la sufletul de aur ce mă însoţeşte.E a mea. Un singur lucru însă mi-e neclar.Nu mă cunoaşte, însă m-a primit în dezordinea gândurilor sale.Poate că în final, e acelaşi lucru care m-a adus aici.Frica.Frica ce ne macină până în măduva oaselor.Frica de a nu fi singuri.