Nu e vina ta... (Pauza De Scris-nush Cand Revin)

2. Cum focul a întâlnit apa

Cum focul a întâlnit apa

Ambra stătea încă în maşină, chiar dacă ajunsese în faţa locuinţei sale de mai bine de jumătate de oră. Înmormântarea o epuizase atât fizic cât şi psihic. Acum că totul se terminase, îşi permitea să se arate sfârşită, aşa că începu să plângă uşor. Îşi lipi fruntea de volan şi strânse din dinţi. Nu mai plânsese de două săptămâni, de când aflase că fratele ei fusese ucis. A avut atât de multe pe cap încât nu-şi putea permite luxul de a se lăsa răpusă de durere.

Trebuia să afle cine l-a ucis pe Amedeo, iar pentru asta era esenţial să dea dovadă de luciditate.

În urmă cu două zile îşi depusese cererea pentru concediu, iar şeful i-o acceptase fără să clipească. Dosarele ei ajunseră la unul dintre colegii de birou, astfel că acum se simţea cel puţin liberă.

Nimeni nu ştia de ceea ce voia să facă. Nimeni în afară de Comisarul Teodor Sandu, care în tot acest timp făcuse tot ce putuse pentru a-i deturna planul nebunesc.

Nebunesc i se părea lui, nu şi ei.

Ea era convinsă că o dată ajunsă la Istanbul, va găsi pe cel sau cea care l-a ucis pe Amedeo. Nu ştia însă ce va face în clipa când ar fi aflat cine era acea persoană. Nu se credea în stare să omoare pe cineva, deşi îi trecuse prin cap de câteva ori şi această variantă. Probabil că îl va da pe mâna poliţiei, se gândise, dar nu era foarte hotărâtă. De fapt, ideea principală era că trebuia să-l găsească... apoi va vedea ce-i va face.

Un ciocănit în geam o făcu să ridice privirea şi o forţă să-şi şteargă ochii înlăcrimaţi.

-Ce e? întrebă Ambra, când îl văzu pe comisar.

-Voiam să mă asigur că eşti bine, răspunse acesta.

-Grozav. Niciodată nu m-am simţit mai bine, zise Ambra, apoi îi păru rău că folosise un ton atât de acid. Până la urma Comisarul fusese singurul care îi rămăsese alături în ultimele săptămâni, fără a o zăpăci de cap. Bine, puţin poate că o ameţise, atunci când insistase să nu se implice în ancheta care însemna căutarea ucigaşului lui Amedeo, dar Ambra ştia că o făcea din grijă şi nu din răutate.

-Bine, mormăi Comisarul.

-Asta nu mi-a făcut situaţia deloc uşoară, nu? Îmi pare rău, ştiu că am fost o răutăcioasă şi tu nu meriţi, doar că...

-Las-o baltă, Ambra. Du-te sus şi culcă-te. Mâine este o nouă zi.

Ambra îşi luă geanta şi cobori din maşină, închise portiera şi se rezemă de ea, privind cu ochii înlăcrimaţi spre comisar.

-Maine plec la Istanbul. Mi-am rezervat biletele ieri după amiază.

-N-ai mai avut răbdare nici măcar câteva zile?

-Tu ai fi avut? Spune-mi... tu ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul meu?

Comisarul îşi îndesă mâinile în buzunare şi ridică din umeri.

-Probabil la fel ca şi tine.

-Poftim? N-am auzit, replica Ambra uşor sarcastică.

-Am zis ce ai auzit, nu te mai preface.

-Bine! Teodor, îţi mulţumesc pentru grijă şi pentru tot ce ai făcut pentru mine, dar crede-mă... mă voi descurca.

-E vorba de o altă ţară, Ambra. O ţară care nu mai este aşa cum am cunoscut-o noi acum mulţi ani!

Comisarul lucrase în urmă cu mult timp la nişte cazuri legate de trafic de persoane ce aveau legătură cu Turcia, aşa că ştia destul de bine cum stăteau lucrurile pe acolo. De asemenea, era la curent cu faptul că Ambra făcuse ceva şcoala pe acolo, chiar dacă nu ştia toate detaliile despre acea perioadă.