Tot ce vedeam era ceaţa densă. O ceaţă care acoperea vârfurile clădirilor, îmi îngreuna vederea, făcându-mi ochii să încerce din răsputeri să privească dincolo de acea perdea. Oamenii alergau grăbiţi dintr-un loc în altul, în timp ce vântul vuia puternic, trântind ferestrele şi purtând câteva hârtii prin aer. Aceeaşi ceaţă începea să coboare, să atingă fiecare colţişor al oraşului, să-l împânzească, să mă împiedice să privesc. Dar eu iubeam acea perdea, adoram să fiu învăluită, să simt că mă desprind din lumea în care trăiesc şi că mă trezesc într-un abis veşnic, fără scăpare.
Linişte. Linişte în casă, linişte afară. Fereastra mea se afla la etajul al doilea, iar tot ce puteam auzi erau suntele emise de natură. Maşinile se aflau prea departe de mine. Vântul, frunzele, ceaţa, picurii de ploaie care începeau să-şi facă simţită prezenţa, toate astea îmi trezeau un amalgam de senzaţii. Fiori reci îmi treceau prin corp, mişcându-mi inima, făcându-mă să-mi doresc să-mi exteriorizez orice sentiment lăuntric, să ţip, să râd, să plâng, să visez, să mă ridic, să fac orice îmi stătea în putinţă pentru a-mi face cunoscută existenţa. Un zâmbet viclean mi-a acaparat chipul. Zâmbeam adesea, dar acum voiam să zâmbesc mai mult ca niciodată. Şi era momentul perfect.
Am început să bat din picior într-un ritm alert, în timp ce picurii de ploaie îşi făceau tot mai simţită prezenţa, creând o atmosferă apăsătoare pentru unii, dar un cadru unic, absolut perfect pentru mine. Degetele îmi tremurau, iar cerul devenea tot mai întunecat, atât de întunecat încât ai fi spus că întregul Univers s-a întors împotriva omenirii. Dar eu mă aliam cu acest Univers, şi tot ce-mi doream a face era să dinamizez toată această răzvrătire a naturii. Eu mă simţeam ca o răzvrătită, un om născut să se facă auzit şi simţit. Şi toate aceste impulsuri mă dominau datorită unei obsesii permanente de a exista în adevăratul sens al cuvântului.
Ceaţa începea să fie spălată, odată ce ploaia continua să-i ia locul, să lovească pământul rece şi tare, să sperie orice localnic, să domine întregul spaţiu. Iar eu o ascultam ca şi cum aş fi auzit cea mai divină muzică. Şi era cu adevărat divină. Ploaia cădea din cer, iar Dumnezeu crea acea melodie fără să ţină cont de teoria notelor muzicale. Pur şi simplu o crea, aşa cum creează totul într-un mod perfect. Iar eu simţeam nevoia nebună şi obsesivă de a dansa pe acea melodie. Simţeam nevoia de a mă exterioriza cu totul, de a transforma orice urmă de răzvrătire a mea într-un dans ritmic şi alert, o luptă pe care o duceam alături de Univers, împotriva lumii.
Am hotărât să particip, să mă implic în mod concret, fiindcă mintea îmi era dominată în permanenţă de o prezenţă mistuitoare. Şi-mi mistuia sufletul, trupul, mintea. Dacă aş fi avut curajul suprem, m-aş fi lăsat să cad în gol de la etaj, luptând împotriva morţii. Dar nu dobândisem încă această putere. În grabă, am alergat pe podeaua care încă scârţâia, uitând de orice altceva, de pantofi şi de haine groase. Pielea mi se albise, mi se răcise, dar curând aveam să devin la fel de puternică precum ploaia. Şi am continuat să alerg, păşind desculţă pe trotuar, acolo unde nimeni altcineva nu se mai afla. Nimeni nu mai avea curajul să înfrunte lumea, nimeni nu se alia cu Universul. Doar eu. Dar îmi doream cu ardoare să nu rămân singură.
Două trăznete consecutive au împânzit cerul, luminându-l aproape în întregime. Imediat, sunetul divin creat de tunet îmi pătrunse în cele mai adânci colţuri ale minţii, dar nu am tresărit, nu am clipit. Deşi rochia mi se lipise corp, iar părul deja era mult prea umed, nu am ezitat. Voiam să salt de bucurie. Voiam să particip la această luptă a naturii şi să mă aflu în mijlocul acţiunii. Aşa că m-am învârtit. M-am învărtit o dată, de două ori, de trei ori, dar ameţeala nu punea deloc stăpânire pe mine. Aşa că am continuat să mă rotesc odată cu Pământul, să simt acelaşi efect, să mă bucur la fel ca el. Mi-am întins mâinile orizontal, ca şi cum ar fi fost două elice în aer, pierzându-şi controlul. Tălpile picioarelor se mişcau rapid pe suprafaţa tare, de beton. Nu mă dureau, nu atinsesem nicio piatră, nu mă afecta răcoarea. Nu mă afecta nimic. Acelaşi zâmbet buclucaş mi-a înflorit pe chip şi, cu ochii închişi, mi-am ridicat privirea spre cer, râzând puternic, ecoul întorcându-se la mine iar şi iar. Aş fi râs mereu, căci ăsta era motivul pentru care existam. Să mă bucur de orice, să râd, să valsez, să ţopăi sau să mă mişc necontenit. Şi asta doream cu adevărat să fac, ignorând orice îndoială sau suspiciune a locatarilor cu privire la mine. Nu-mi păsa dacă eram privită, analizată precum un animal sălbatic. Asta făceam şi doream să fac.
