Kaleidoscope for Serenity Book Club

O zi ciudată (de sărbătorile de iarnă)

                                                Scrisă de Justine_Wexfard

Se uită de la fereastră la ceilalți copii care se jucau în zăpadă, invidiindu-i pentru moment. Ei aveau voie să iasă, verii săi erau acolo distrându-se, în timp ce el era încuiat în propria cameră de unchiul și mătușa sa. Chiar și în această seară magică ei aleseseră să-l lase pe dinafară, bucurându-se de această sărbătoare în timp ce el murea celulă cu celulă.

Lacrimi amare îi împodobeau obrajii albi, ochii lui albaștri fiind o adevărată furtună. Își dorea ca părinții să-i să fie lângă el, să fie totul la fel cum era înainte ca ei să părăsească acest pământ și pe el. Își amintea cu durere de toate aniversările sale, de toate Crăciunurile petrecute împreună, în acele momente durea cel mai tare. Atunci când își vedea verii împreună cu părinții lor se uită la poza familiei sale și plângea, un plâns ce nu numai că ți-ar frânge inima, dar te-ar doborâ.

Un suflet ce fusese frânt de mic și care a încetat să spere la minunile de Crăciun, dar mereu o speranță licărește în sufletul său, gândindu-se că, poate, anul acesta va fi ceva diferit, dar de fiecare fiind profund dezamăgit când se trezește în aceeași realitate crudă. Mereu îi scrie Moșului în perioada asta a anului, dar scrisoarea lui nu ajung niciodată la el, altfel nu-și putea explica de ce dorința lui nu s-a îndeplinit încă. Nu-și dorea nimic special, nimic diferit, în fiecare an era aceeași dorință: Își dorea părinții înapoi! Poate anul acesta scrisoarea sa a ajuns la Moșul, acel "poate" îi ținea speranța aprinsă în suflet și nu o lăsa să se stingă, acea posibilitate de fi împreună cu părinții săi îi ușura existența.

Crăciunul nu mai e la fel de când ei au murit. Luminițele colorate de pe case au devenit alb-negru, fursecurile cu portocală ale mătușii Audrey au devenit seci, bradul cu mirosul său magnific a devenit insipid; din Andy toată magia Crăciunului dispăruse, se scursese din el o dată cu lacrimile ce curgeau necontenit noapte de noaptea                              Avea să treacă și acest Crăciun, cum au trecut toate, fără să simtă magia ce vine o dată cu el. Nu el nu mai simțea de mult aceea magie, dar spera că ea avea să revină, iar o dată cu ea și sufletul lui.

Se uită la ceasul în formă de bufniță de pe perete, ce indica ora 20:30 și constatase că era ora lui de culcare. Depărtându-se de fereastră se duse la baie, unde se spălă pe dinți, urmând mai apoi să se trântească în pat. Stând cu fața în sus se uită la tavanul alb, ce are pe alocuri pete galbene. Nu voia să adoarmă, nu mai putea să reziste să-i vadă, dar să nu-i poată atinge, era dureros.

În scurt timp adormi, fără voia sa, dar cele două zile în care nu dormise de teama fantasmelor își spuseseră cuvântul. Adormi cu frică, cu durere și cu speranță. Pentru că asta e tot ce mai avea, speranță. În noapte asta se va înfăptui ceva minunat, în noapte în care Moș Crăciun își îndeplinește misiunea pe care o are de milenii.

                                                                               ***

Un clichet fu cel care îl trezi pe băiat din visul tumultuos . Transpirat și îndurerat băiatul se uită prin camera întunecată, sperând să-i vadă. Își șterse lacrimile de pe obraji cu furie, dându-se jos din pat, tălpile calde atingând parchetul rece, contactul dintre căldura sa corporală și gheața parchetului făcându-l să se înfioare.

Se auzi din nou clinchetul ce îl trezi, făcându-l să se uite iar prin cameră, de data asta găsind o oglindă ce nu ar trebui să se afle acolo. Se mișcă în direcția înainte să-și dorească să se aproprie, dar picioarele lui păreau a avea voință proprie, trupul său fiind atras de aceea oglindă ciudată. Nici nu și-ar fi dat seama că acel obiect era o oglindă dacă nu ar fi văzut razele lunii reflectându-se, lumina dată de lună ajutându-l să-i vadă forma. Era o oglindă ovală, cu margini groase, ce aveau un model complicat, modelul ce îi dădea un aer sofisticat, vechi.