Filtrul de cafea incepu sa imprastie aromele binecunoscute. Diana trase pe nari aerul parfumat, umplandu-le de mirosul atat de familiar al diminetii.
Se ridica din fotoliul in care isi petrecuse, ghemuita, intreaga noapte. Acum, era in sfarsit libera. Libera si absolut singura. Trebuia sa recunoasca, libertatea era dureroasa, de fiecare data, dar necesara.
Porni spre bucatarie si isi turna cafea in cana verde cu flori albe, era ritualul care facea trecea de la starea de veghe la cea de trezie. Acum trebuia sa-si puna ordine in idei, sau macar sa incerce s-o faca. Ce trebuia sa faca pentru a trece de durerea asteptarii? Singura nu putea s-o faca. Sau, poate...? Nu putea sa lase in seama intamplarii treburile lungi si chinuitoare.
Raspunsul va veni in singuratate, stia asta. Citise undeva, unde oare...? Treizeci de grame, doar atat poate face diferenta dintre ieri si azi. Infima cantitate pe care a reusit s-o strecoare in buzunarul halatului, cand a fost sigura ca nimeni nu putea sa o vada. Se intreba cat incape, oare, in numai treizeci de grame? O viata de om? Poate, mai mult... Concluziona cu un rictus de satisfactie, ca tocmai cel care pare ca nu mai are nimic, de fapt, are totul...
Cand termina de baut cafeaua, remarcand in treacat ca are, surprinzator, acelasi gust ca in fiecare dimineata, puse cana favorita in chiuveta si se indrepta spre dormitor de unde lua cutia cu ace cu gamalie si papiota de ata, apoi incepu sa prinda fiecare frunza din cele culese din parcul lor, cu o seara inainte si s-o atarne de orice se putea.
In scurt timp, camera de zi se transformase intr-o farama de realitate in care ploua cu frunze uscate de castan, o ploaie ce parea incremenita in plina cadere. Multumita de rezultat, deschise cu grija sertarul, incercand sa-si stapaneasca slabiciunea care incepea deja sa puna stapanire pe miscarile ei...inca nu, nu era momentul.
Ca intr-un ritual, scoase din sertarul masutei de toaleta, caseta din lemn de trandafir in care pastra esarfa de dantela, darul lui de demult. Si-o petrecu in jurul gatului, mai mult mangaind-o cu obrazul inclinat spre umar, apoi lua flaconul de cristal daruit tot de Cristian, in care se mai odihneau doar cateva picaturi din parfumul plin de amintiri. Pufai din pompita imbracata in catifea azurie, doar atat cat sa se lase invaluita de aroma si dulceata stropilor fini ca o bura.
Lasa sticluta pe marginea mesutei de toaleta si pasi nesigura prin fata oglinzii mari ce strajuia coltul miracolelor, asa cum ii placea ei sa-l numeasca, de cand el o ajutase sa-l aranjeze. Fiecare atom de aer din incapere se reflecta in mirajul oglinzii. Si de fiecare data cand se aseza in fata ei, Diana se trezea pe neasteptate, cu el, standu-i in spate si mangaindu-i pielea infiorata de atingerea buzelor lui...
Special alesese coltul acela dintre usa ce da spre terasa umbrita de bolta de iedera si ferestra cea mare, in trei canaturi, tocmai pentru ca era luminat, dar avea si-o bruma de umbra catifelata in colt. In dreapta, pe peretele cu usa asezase trei rame grele, inalte, presarate cu bronzul patinat al vechimii. Dupa aceea, cu o migala infinita, pictase direct pe perete, in interiorul ramelor, tot ce se putea reflecta in aceste surprinzatoare oglinzi inchipuite.
Peretele din stanga, cel cu fereastra mare, se alesese cu o rama aidoma celorlalte, dar pudrata cu blandetea stinsa a argintului. Pe perete, in interiorul ramei, pictase fotoliul ce se afla chiar in fata, iar in fotoliu, motanul ei preferat din "Alice in tara minunilor". Gura taiata intr-un zambet larg era aceea care te lasa sa-ti inchipui umbra motanului lenes si gras...
Pe pardoseala de lemn, chiar in fata acelor oglinzi imaginare, asezase ravasita dinadins, o tesatura de matase de un verde stins, cu broderie aurie, apoi lasase sa se adune la sfat cateva perne indesate, imbracate in aramiu si verde. Acela era coltul miracolelor, coltul lor...acum, doar al ei. Acolo ii placea sa se aseze, torcand asemeni motanului cel gras... asteptandu-l. Pentru ca stia ca va veni.
La fel facu si acum. Se lasa cuprinsa de fiorul amagitor al asteptarii somnului, cautand caldura pernelor. Capul golit de ganduri, de lacrimi si de vise, tot mai ingreunat, se lipi toropit, de o perna care mai pastra, inca, parfumul lui. Surazand, inchise ochii, pastrand sub pleoape imaginea aceea de care nu voia sa se desparta niciodata. Stia ca nu trebuie sa treci nici un prag pentru a descoperi o intreaga lume a miracolelor...doar daca viata nu hotara altfel.
Un tarait insistent patrunse din hol, dar era mult prea bine acolo. Lasa telefonul sa sune pana cand taraitul se transforma intr-un suspin resemnat, dupa care urma tacerea. Si curand, linistea aceea prinse forma si culoare...ambele estompate.
De undeva, razbeau cu greu, cu surdina pusa, soaptele fosnite ale cortinei ce ascundea vesnicia: „priveste ceea ce nu se vede si vei afla ...asculta vocea tacerii in tot ce nu se aude, si vei afla ...pipaie ceea ce nu se poate atinge si vei afla...aceste trei cai te pot duce spre infinit...gaseste-o pe aceea care ti se potriveste si paseste...”
Strecurat prin perdele ferestrei deschise, vantul aduce un parfum pe care Diana il cunoaste prea bine si boarea unui sarut, pe care-l simti plutind incet, pana ce se opri pe buzele ei.
Sarutul de la capatul drumului...
