Acum e momentul

A Survivor

Un dans de lumini are loc în spatele pleoapelor mele , o lume întreagă . Îmi caut forța să deschid ochii . Și o fac . Mă întâmpină o mare de alb . Ochii mi se acomodează cu priveliștea . Sunt într-o cameră spațioasă și destul de goală . Aud un țiuit ce vine din dreapta mea . Întorc capul și descopăr niște monstruozitati de aparate . Razele soarelui pătrund în salon mângâindu-mi chipul . Singurul lucru frumos din acest loc . Mă aflu într-un spital . Îmi cobor ochii . Sunt îmbrăcată într-o cămașă tipică de spital . O pătură de culoarea laptelui îmi acoperă trupul până la jumătatea pieptului . Sunt intubată . Îmi ridic mâna pentru a scăpa de tub , însă simt cum fiecare os din corpul meu e zdruncinat la cea mai mică mișcare . Încerc să mă calmez . Am fost atât de ocupată de tot ce se află în jurul meu , încât nu m-am gândit la mine . De ce sunt aici ? Ce s-a întâmplat ? Cine sunt ?
     Marea întrebare,  Cine sunt ? . Nu știu cine sunt . Cum s-a ajuns la asta ? Ce naiba am făcut ?
       Dintr-o dată ușa salonului se deschide . Se aud două voci . Din nu stiu ce motiv inchid ochii . Se apropie de locul în care sunt .
- Au trecut 6 luni . Sunteți sigur că nu doriți să vă deconectați soția de la aparate . spune persoana ce ar trebui sa fie doctorul .
- Nu se va întâmpla . spune bărbatul ce se pare că ar trebui să fie soțul meu , mângâindu-mi părul gentil
Îmi pot da seama că amândoi se află deoparte și de alta a patului meu .
"6 luni " , "soția" , " deconectați " cuvintele astea mi se învârt prin cap . 
          Trebuie să aflu cine sunt .
- În 99 % din cazurile de acest fel victimele nu se mai trezesc . continuă doctorul .
- Ea se numără printre cei 1% .
- Probabil ai dreptate , doar ai grijă să nu te distrugă speranța , Matthew . Cei ce se află în procentajul de 1% au parte de o recuperare dureroasă , unii nu își mai revin niciodată .
- Doar de speranță mă mai pot agăța . E o luptătoare .
- Nu doar de speranță . Ți-a rămas ...
       N-a mai apucat să termine propoziția și deja regret asta , dar nu mai rezist . Simt că mă sufoc . Deschid ochii . Primul chip pe care-l văd e al lui Matthew . Ochii săi sunt de un albastru întunecat , seamănă perfect cu oceanul in timpul unei zile furtunoase de vara .  Încep să plâng . E un amestec de sentimente în privirea sa de la șoc , îngrijorare , durere , oboseală până la fericire . Un curcubeu ciudat .
Între timp doctorul în stare de șoc reușește să-mi scoată tubul .
-Cine sunt ? Cine sunt ? încep să țip uitându-mă la ambii bărbați din această cameră .
Îmi smulg toate firele ce mă țin legată de aparate . Arunc pătura cât mai departe . Încearcă să mă oprească , dar le arunc o privire criminală . Toți suntem conștienți că sunt destul de slăbită pentru a face prea multe , dar e mai bine decât să nu fac nimic . Vreau să cobor din patul ăsta ce mi-a devenit sicriu în ultima jumătate de an . Așa că mă ridic , dar picioarele nu mă ajută prea mult când vine vorba de echilibru . Matthew mă prinde la timp înainte de a avea loc o altă dramă .
- Te numești Celest Katherine Day . Ai 20 de ani  . Și ești o supraviețuitoare . îmi spune Matthew strângându-mă cu putere la piept .
Între timp doctorul îmi administrează un calmant . Observ prea târziu .
- De ce sunt o supraviețuitoare ? numai asta mai apuc să întreb înainte de a mă întoarce lent în locul in care am fost , in beznă .
- Îmi pare rău , Celest ! Asta va trebui să descoperi singură . îmi răspunde sobru cu o privire plină de regret .
Cuvintele sale se aud ca un ecou îndepărtat după care gândurile mele se pierd în neant .