Sufletul gălăgios iar îmi tace,
Dar nu pentru că e plin de pace.
Ceva zbiară în a mea minte,
Sufocând-o cu ale timpului termite.
Simt luna cum a plecat din mine
Lăsându-mă pustiu și plin de rime.
Dar nimic nu mai e cum a fost,
Parca nici nu mă mai recunosc.
E, într-un final, tihnă și liniște...
De parcă aș fi pe-o pajiște.
Însă aici iarba e atât de mare
Încât m-a înghițit, nu am scăpare.
Așa de tare îmi lipsește zgomotul,
La fel cum o face și somnul.
Simt că mă-nmoi și nu mai am suflare,
Iar când inima îmi bate, mă doare.
