Simt întuneric într-o mare de lumină.
Și ustură când pe suflet mi se imprimă.
Ce mi se imprimă, oare, mai exact?
Ceva ce folosește al singurătății ac.
Nu știu ce e, știu doar că doare,
Doare să știu că nu mai am scăpare.
Aș vrea să urlu, să îmi scuip plămânii
Doar să nu fiu inundată de oxigenul urii.
Îmi e frică de moarte și simt cum mă sufoc,
Cum ard iar și iar în al gheții foc.
Răceală din jur se simte fierbinte,
Creându-mi degerături pline de cuvinte.
Sunt un dezastru lipsit de viață și de sens,
Anxietatea și frica în mine tot cresc.
Aș vrea să zbor, să nu mă mai scufund,
Dar eu știu să înot doar in oceane fără fund.
Nu pot să iau o pauză, e mult prea târziu.
Mă doare când respir, chiar și când scriu.
De ce, Universule, mă doare în continuare
Faptul că întunericul e lipsit de culoare?
