B - O - 07

Capitolul I

În cabină era semiîntuneric atunci când Prof. Dr. Wilson mă privea cu ochii mari, palid și cu gura căscată. Sutele de butoane sclipeau, iar alarma răsuna în întreaga navă; sunetul asurzitor dădea starea generală de frică.

- Ați uitat codul de acces? am întrebat stupefiată în timp ce bărbatul stătea nemișcat, lipit de scaunul său.

- Austin...; fu ceea ce spuse în momentul în care cablul astronautului se desprinse de navă și începu să se învârtă prin negura Universului, pierzând astfel legătura cu noi. Bărbatul părea un copil rătăcit, era amuțit în scaunul său și privea scena ca pe un tablou magnific care îi tăia răsuflarea.

-URGENȚĂ! Am țipat în stație când am realizat că profesorul nu îmi mai putea fi de ajutor. Jackson, Nate, Ramirez, pregătiți-vă să săriți!

Cei trei pe care îi strigasem erau următorii astronauți după Austin în care știam că puteam avea încredere că sunt competenți pentru o astfel de misiune. Se aflau la posturi de când începuse alarma, așteptau doar semnalul meu pentru a sări.Am dus nava puțin mai aproape de bărbatul rămas fără aer care se învârtea prin Cosmos - probabil trăind cele mai terifiante momente din întreaga sa viață, simțind cum plămânii i se umflau, iar inima pompa din ce în ce mai încet - pentru a îi ajuta pe cei trei să ajungă mai ușor la el.

Trapa s-a deschis cu un zgomot atât de familiar încăt devenise aproape surd, dar eu am simțit greutatea acelei deschideri. Primul care a sărit a fost Nate, cel mai bun prieten al lui Austin - știam că era tensionat și speriat tocmai din faptul că a decis să fie primul.

Priveam cum aceștia pluteau către el, iar timpul părea că se dilată, aproape că îmi auzeam respirația, deși îmi explodau urechile, îmi frecam continuu mâinile și încercam să reprim ciuda pe care o simțeam față de memoria lui Wilson.

Îl auzeam cum se fâstâcea pe scaun - mereu am crezut ca există momente în care se luptă cu ființa sa interioară - știam că neputința îl copleșea, dar nu aveam timp să dădăcesc acel bătrân. Aceasta era și prima regulă a celor ce trăiau pe B - O - 07: Trebuie să te gândești întâi la tine, abia apoi la ceilalți.

,, Eva, mă auzi?"; se auzea vocea lui Nate din stație. N. era un bărbat cu adevărat frumos, extrem de inteligent și cu simțul umorului, singurul său defect era mânia pe care nu putea niciodată să și-o controleze. Era ușor să-l calci pe coadă și să te trezești cu o palmă peste ceafă ori cu un duium de înjurături.

Jackson și Ramirez se luptau cu cordonul lung la care ajunseseră - J. îl ținea, iar R. încerca să prindă de el un rezervor de oxigen.

,, Da, Nate, sunt aici."; am răspuns cu privirea ațintită încă asupra celor doi.

,, E mult prea departe..."; îmi declară cu o voce răgușită care denota faptul că începea să devină frustrat de situație.

-R19290799CA! strigă profesorul ridicându-se de pe scaun și apăsând butoanele cu repeziciune; degetele sale alunecau mai repede decât cele ale lui Novecento*, își mușca buzele și privea când ecranul, când geamul.

Nu mai auzisem niciodată acest cod, știam doar că dacă începea cu litera R, reperezenta un singur lucru - URGENȚĂ MAJORĂ.

,, Nate, prinde-te de cablu și activează umflarea costumului!", ordonă asta rar și cu atât de mult calm încât mă enervă, căci eu eram cuprisă de panică. ,, Jackson, Ramirez, activați umflarea costumului!"

Nava scosese un sunet straniu și se zguduise pentru câteva clipe în timp ce o lumină puternică se dispersa în juru-i. Deodată un fel de glob de cristal se contură, iar B - O - 07 rămase în nucleul acestuia.

- Du-te la trapă, avem cincisprezece minute de gravitație și căldură. Cuvintele profesorului mă izbiră, îmi pierdusem de mult calmul și habar-n-aveam ce se întâmplase. Chem eu ajutoarele.

Am văzut pe geamul mare din fața mea cum bărbații aterizau pe fundul globului improvizat, lent datorită costumelor umflate, ținându-se de cordonul gros și privind fascinați bula de aer în care ne aflam. În jur era întuneric, abia undeva departe se zărea o urmă albastră care contura planeta Uranus. Soarele era atât de departe încât părea mingea unei pisici.

- Du-te, Eva!Strigătul său și privirea îngrozită pe care mi-o aruncase mă treziseră din reverie și am rupt-o la fugă către trapa care aștepta să se deschidă pentru a mă arunca în cel mai cumplit moment al existenței mele pe navă.

Aveam atâtea stări încât nici măcar nu realizam că nu aveam costum și că urma să deschid trapa în fața Universului larg care mă primea pentru câteva minute într-un portal inimaginabil, plin de gravitație, aflându-mă în imposibilitatea de a îngheța la acea distanță uriașă față de Soare - un vis împlinit, păcat de circumstanțe. 

Țineam degetul apăsat pe butonul care activa trapa și simțeam cum inima îmi bubuia în piept, căci urma să aflu starea bărbatului meu, singurul om pe care îl mai aveam în afară de fiul nostru, unica persoană care mă ținea pe linia de plutire și care mă ajuta să nu înnebunesc în urma orelor petrecute în laborator. Austin era cu doar un an mai în vârstă decât mine, era cel ce se avânta mereu cu capul înainte și adora să iasă pentru a tasta codurile pe seră. Dispozitivul ce se afla pe pereții serei se defectase, iar locuitorii neptunogii - cum le spuneam noi - rămăseseră fără mâncare, așa că Austin fu cel ce s-a dus să-l repare pentru a fi posibilă iarăși alimentarea acestora. Sera funcționa simplu: Gerald, ajutorul profesorului Wilson, ne anunța de ce este nevoie - haine, mâncare, jucării etc. - , iar noi trimiteam, fiind continuu aprovizionați de acasă cu toate cele necesare pentru a ne putea întreține, astfel am creat viața posibilă pe Neptun. Codurile de care era nevoie pentru a trimite aceste lucruri erau cunoscute doar de profesor, iar acest lucru reprezenta un imens dezavantaj, deoarece memoria sa îi juca feste în ultima vreme. Când trapa s-a deschis mi-am imaginat cum cad de pe un munte, atât de multă instabilitate nu mai existase niciodată într-o zonă cu gravitație.

-Dă-i odată casca jos!Am răcnit cât mă țineau plămânii către Nate care deja  pipăia casca de parcă nu ar mai fi văzut niciodată una.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

*Novecento - personaj al lui Alessandro Baricco, un pianist care cânta mai repede decât oricine și nu greșea niciodată notele.