The monster behind our back [Lego Ninjago Fanfiction]

Capitolul I

  "Fie ca picăturile de sânge ale victimelor mele să fie atât de multe precum cele ale ploii. Dacă în timpul torturii reușesc să iau o găleată de sânge, atunci îi las vii. Hmpf. Ce tot spun? Nimeni nu mai poate trăi în urma tratamentului. Păcat. Setea mea de sânge nu se va potoli niciodată."

______________________________________

    Ora 6:00 a.m. Sunt smuls din dulcele meu vis de către sunetul asurzitor al alarmei. După un minut în care reușesc cu greu să îmi deschid ochii, mă ridic și opresc acea alarmă. Nu suport să mă trezesc, dar nu am ce face, trebuie să îmi duc sora la școală și să merg la dojo, locul unde mă antrenez împreună cu prietenii, frații mei, dacă le pot spune așa, pentru a ne pregăti pentru luptele împotriva răului.
  Îmi urmez rutina de dimineață, ca întotdeauna, apoi merg în camera surioarei mele. Aceasta dormea din nou cu capul pe birou, niște caiete și cărți aflându-se sub capul ei. Oftez și îmi pun mâna pe umărul ei, apoi o scutur ușor.
  –Anna-chan? Trezirea! O să întârzii.îi spun eu, încercând să o trezesc.
  Câteva mormăituri sunt răspunsul pe care îl primesc. Perfect, s-a trezit.
  –Onii-san, te rog, mai lasă-mă să dorm, nu am chef de școală azi...
  Zâmbesc și încep să o mângâi ușor pe spate.
  –Uite cum facem: mergi și te speli puțin pe față, iar eu voi pregăti totul pentru tine, bine?
  –Asta înseamnă că dacă mă trezesc nu mă trimiți la școală?sora mea își ridică ușor capul și mă privește cu acei ochi albaștrii pe care îi împărțim, ochii albaștri și părul șaten portocaliu sunt specifici familiei Walker.
  De ce? Nu am nici cea mai mică idee.
  –Da, pitico. Tu doar fugi și fă tot ce trebuie.
  Aceasta se ridică de la birou, dar nu prea voia asta. În cele din urmă părăsește camera, iar eu mă apuc de strâns cărțile, caietele, pixurile, creioanele, riglele... Absolut tot. Deja îi cunoșteam orarul în întregime fără să am nevoie de foaia respectivă, așa că îi pregătesc cu grijă rucsacul. După ce termin cu acesta, îi pregătesc uniforma pe care o ura, dar din păcate era obligatorie: o fustă albastră închis și o cămașă albă la care se lega o eșarfă roșie.
  Din câte am înțeles, mulți dintre băieți încercau să îi ridice fusta. Nu pot spune că nu i-am băgat în spital pe câțiva... Dar până la urmă am găsit o soluție doar ca să nu am probleme cu legea din cauza bătăilor. Prietena surorii mele a venit cu ideea ca aceasta să poarte pantaloni scurți, am fost de acord amândoi. Numele fetei este Luna, o fată drăguță de vârsta surorii mele și care este foarte bună la suflet, ea ajutând pe toată lumea, dar din păcate acest lucru o face slabă, mulți bătându-și joc de ea.
  După ce termin cu pregătirea lucrurilor surorii mele merg la bucătărie unde mă apuc de pregătirea micului dejun, dar și al pachetului Annei-chan, cantina școlii fiind închisă în zilele acestea, elevii sunt nevoiți să își ia mâncarea de acasă.

______________________________________

  Gata! Micul dejun era gata... De câteva minute bune. Eu și sora mea tocmai am terminat de mâncat totul, iar Anna a început să spele vasele.
  –Gătești minunat, Onii-san.
  –Mulțumesc, surioara mea scumpă. Ți-am spus, când vrei te voi învăța și pe tine.
  –Nu mai bine îl întreb direct pe Zane-san dacă vrea?
  Amândoi începem să râdem. E adevărat, am luat cursuri de gătit de la acel nindroid al nostru, dar fiecare are felul său de a găti, asta face mâncarea fiecăruia specială.
  –Cum îți dorești, Anna-chan. Îl poți întreba pe el, mă poți întreba pe mine... Îl poți întreba pe Cole-...
  –Dacă vrei să mori de foame, atunci pe el îl întreb.spune ea râzând, în timp ce își ștergea mâinile cu un prosop, terminase de spălat vasele.
  –Dar chiar vreau.
Îi zâmbesc și merg cu ea la ușa de la intrare, unde urma să ne încălțăm și să plecăm, dar din fericire vedem la timp stropii de ploaie ce se prelingeau pe geamurile noastre.
  –Doamne, ce noroc avem.spun eu și iau umbrelele de la locul lor. Dacă nu vedeam stropii ăștia ajungeam leoarcă.
  Mă uit la sora mea și o văd cu gândul în altă parte.
  –Hei. Anna-chan? Este totul bine?
  Sora mea se uită la mine cu niște ochi lipsiți de bucurie, de fapt, lipsiți de orice sentiment.
  –Nu știu, Onii-san... Ploaia îmi amintește de unchiul Jeremy... Și îmi dă un sentiment ciudat, înțelegi?...
  –Nu prea cred... Dar ar trebui să mergem...
  Aceasta dă din cap afirmativ și începem să mergem spre școala acesteia.

_ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _

Capitol necorectat. Scuzați posibilele greșeli.

Heyowww. Am venit cu o carte nouă de care sper să mă țin. Este diferită de celelalte, cred. Aparent, la asta am multă inspirație.
Dacă vreți capitolul următor, nu uitați să lăsați un vot micuț acolo și poate și un comentariu. Ar ajuta mult să văd câte persoane sunt interesate de această carte.
Cine știe? Poate dacă vor fi suficiente voturi voi pune un nou capitol la finalul săptămânii.
Kisses. Byeeee~❤