contemplativ

șoaptei de trandafir sălbatic

        mi-a fost atât de dor de tine. de lirismul care ți-a peticit oceanul din stofă și măcieș în nopțile neon de atâta nesomn. mi-a fost atât de dor de valurile de sclipici turcoaz ce se izbeau de fluturi cu aripi prea lungi pentru a desemna realitate. ai fost limita dintre cer și omenirea cu ochii orbiți de minciuni prea dulci pentru a nu le spune. tu, în lumea asta goală pe dinăuntru, tu erai plină de ploaie de visuri lucide. 

        uneori îți priveam sufletul și mă minunam: cusăturile de speranță atât de bine lucrate, realitate atât de frumos sclipitoare, sentiment atât de intens prin imensitatea lui de albastru. tu, îngeraș, tu erai o iluzie atât de reală, atât de profundă, atât de frumoasă, de îmi turnai ceară în venele cablate și mă făceai să cred că ai aripile tale sunt croite în haosul cu nonsenul placit al epitetelor.

        ai intrat în viața mea ca o umbră de vânt ce pășește pe aleile unui suflet bolnav de alb. ți-ai pus un scaun pe un nor și lipeai stelele cu bandă adezivă. erai genială, genială în creația ta de aștri. genială în picturile pe univers atunci când rămâi fără guașă. genială prin faptul că ești tu și exiști în viața mea. ai fost și ai rămas șoaptele cosmosului care mă chema la el la o cană de ceai.

        în unele momentele, simt că mă pierd. că alerg pe marginea punctată a unui cerc și nu îi găsesc limita. că infinitul toxic pe care mi-l introduc în metafaza rațiunii nu seacă niciodată și fulger peste tot. uneori mă cred un pătrat negru într-o galerie de-a lui da vinci. și în astfel de momente mă dezvelești de gânduri. atunci tu devii sfoara de care mă prind să mă ridic la lună și să ne bronzăm la tenul prea lucios al speranței. și devenim pașii de marțipan pe o petală de magnolie inocentă.

        câteodată îmi imaginez ce ar fi bucata mea amorfă de platelină pe care o numesc viață dacă în cosmosul meu s-ar pune restricție la îngeri. și nu îmi dau seama. 

        nu îmi dau seama cum aș trăi fără o cană de artă la ora ceaiului și o bucată de pâine prăjită cu metafore. nu îmi dau seama cum aș trăi fără luminile voastre colorate ce se înoadă în propriul suflet și tună geniu. nu îmi dau seama cum aș trăi fără să-mi injectez sentimentul din voi la orele nopții și să nu-mi înec capătul de cer în electricitatea de inimi blonde. cert e că nu aș exista. nu aș exista ca o sticlă de desenat stelele la ora când sufletele se lasă purtate de lună. sau poate nu aș exista deloc.

        câteodată te percep atât de aproape, kilometrii topindu-se sub flacăra șemineului din inima ta. și văd ușa deschisă a casei din toracele tău, o casă cu grădinuță în care cresc figurile de stil și înfloresc cireșii de iubire neîntinată. o casă în care e loc pentru fiecare hoinar de spirit și o pernă pentru fiecare lacrimă care strigă la prea mult somn. în tine e atâta lumină, că ai putea creea electricitate cât să întreții toată planeta. atâta vânt solar, că ridici în picioare orice plantă gata să-și ofilească dorințele. atâta foc divin, ce nu arde pe nimeni nici în doliul lui de cărbune, că ar putea campa toate cele șapte milioane de oameni pe cerul din tine. oh, îngeraș, ești un izvor de acid care nu dizolvă decât cioburi pentru a le lipi la loc. ești un suflet care iradiză cosmos fiind singură infinită. o urmă de creion pe o închietură în care scrie arta. ești totul. tot frumos pe care îl ții la icoane și îl ridici în slăvi. toate respirațiile de valuri pe care le penetrezi cu spiritul atunci când tumultul din tine se scurge în lună. ești totul și te lași îmbrățișată de eretici de praf. 

        mulțumesc.