Mistakes of the shadows.

Capitolul 4

Abia când domnul White lovește cu rigla sa de douăzeci de centimetri în pupitrul băncii mele, catadicsesc să-mi ridic privirea. O mulțime de fețe cunoscute se uită spre mine. Unele încruntate, iar altele amuzate. Cert e că privirea domnului White le întrece pe toate. La în ce hal se uită moșneagul ăsta la mine, mă și mir că nu mă zvârcolesc în chinuri.

-Unde-ți stă capul, Smith?

-Pe umeri, domnule.

Sună mai mult ca o întrebare , ceea ce atrage câteva chicoteli din partea colegilor mei de clasă. După cum se pare, acest lucru îmi întărâtă și mai mult profesorul de matematică.

-Te crezi deșteaptă, așa-i?

-De fapt...

-Lămurește-mă, domnișoară Smith, mă întrerupe el. Scrie cumva pe fruntea mea „fraier"?

-Sinceră să fiu, nu, dar știți și dumneavoastră că aparențele înșală în optzeci la sută dintre cazuri.

Întorcându-se la catedră și ațintind rigla spre mine tună încât să ne facă pe toți să tresărim:

-Detenție!

-Pentru? îl întreb gesticulând cu mâinile în aer.

-Și ieși de la ora mea. N-am chef să te mai văd.

-Pot spune cu dragă inimă că sentimentul e reciproc.

Mă ridic cu o expresie indiferentă de pe scaun și îmi strâng cărțile, lăsându-le în ghiozdan. Oasele mă dor, simțind parcă la fiecare mișcare cum ceva se rupe-n mine.

-Să-mi iei și mie geanta la finalul orei, îi șoptesc Emiliei când mă îndrept spre ușă.

-Sigur.

-Ieși!

-Gata, domn profesor. Nu e nevoie să vă ambalați atâta.

Închid ușa cu grijă în urma mea, sperând că nu o să dau și mai mult de necazuri decât am făcut-o deja. Eu și cu domnul White avem o relație mai specială. Începând cu clasa a cincea, cred că n-a fost o săptămână în care să nu mă dea afară de la ora sa de cel puțin două ori. Omul are o problemă sadică împotriva mea!

Mă duc spre aceleași dulapuri viu colorate ce-și au locul de-a lungul și de-a latul coridoarelor. Din prima privire aruncată, deja zăresc frânturi de imagini de acum trei luni de zile. De acum trei luni de zile, când, plini de voie bună și nerăbdare, ne-am urat „Vacanță plăcută!" unii altora. Afișul creat de comitetul școlii este încă agățat la intrarea elevilor. În plus, cum ar putea să fie altfel?! E prima zi de școală, lucrurile de abia încep a se pune în mișcare. Anul trei, îmi repet eu în gând. Cum de e posibil una ca asta? Să fi ajuns aici într-un timp atât de scurt... Orele, zilele, săptămânile, lunile, anii, toate au zburat atât de repede pe lângă mine încât am rămas buimacă, ascunsă în propria lume a visurilor. Și când credeam că totul e fără de sfârșit. Când speram și susțineam asta cu toată tăria din vene. La fel ca în multe alte cazuri, m-am înșelat. Și accept asta.

Accept că pentru unii oameni nu am fost îndeajuns de bună, încât au ajuns doar să mă folosească și apoi au plecat. Accept că am avut vise, precum oricare copil de atunci de vârsta mea, care acum par mai mult o iluzie a unei vieți anterioare. O viață fericită. O viață cu o mamă. Accept că lumea nu are un sens logic, ci unul răzvrătit, creat și alimentat cu dorințele noastre răzvrătite și toxice. Că poate mama a plecat cu un motiv, un motiv atât de fals și crud, că încă îmi mai macină nopțile și mă prinde hoinărind prin cameră diminețile.

Și poate cel mai dureros e că mi-o amintesc. Că am în minte puntea dintre înainte și după „accident". Îi știu zâmbetul. Zâmbetul tatei. Zâmbetul meu. Era așa de unic, de generos și de sincer... Ea era cea care ne ținea familia unită. Care îmi spunea mie povești la culcare și îi călca cămășile tatei când acesta era în criză de timp. Căreia îi povesteam totul la o cană de ciocolată caldă și care mă învățase că cel mai important lucru stă în unitate, iar unitatea în familie. Ea era acel „acasă" la care ești dornic să te întorci când ultima oră de curs parcă nu se mai sfârșește.