Mistakes of the shadows.

Capitolul 5

Închid și deschid ochii cât mai des, cât mai repede și cu putință. Îmi induc ideea că totul e în mintea mea paranoică. Că ultimele zile m-au stresat și brusc m-au apucat vedeniile. Îmi induc ideea asta, ori de câte ori e nevoie, înainte să-i deschis, iar viața să-mi dea un pumn zdravăn fix în moacă.

Adevărul e că nu știu cât timp stau așa. Aud vocile studenților liceului Hoosac trecând pe lângă noi și le simt respirațiile calde lovindu-mă în ceafă. Însă pentru mine, timpul a încetat. Și refuză să revină pe calea lui de orbită.

Sunt conștientă că lângă mine, Aiden, mai are puțin și va leșina din cauza șocului. Nu pentru că n-ar știi atât de bine persoana din fața noastră, ci tocmai pentru că o face. Mult prea bine. Mai bine decât oricine altcineva a ajuns s-o facă vreodată.

În partea opusă a cantinei, Rebecca, însoțită întotdeauna de Luna, trage unul dintre scaunele albastre ce răsună încet și dureros pe gresia nonculoră, așezându-și mai apoi geanta neagră, simplă, cu o curea ce se sfârșește cu inițialele ei aurii, RS, pe spătarul acestuia. Își razmă bărbia in podul palmei stângi, iar cealaltă mână și-o trece prin buclele roșcate, care-i ajung cu puțin mai departe de jumătatea spatelui. În timp ce toți ceilalți de la masă o privesc fie uluiți, fie bulversați, fie furioși, ea nu face nimic altceva decât a le zâmbi inocent și a se juca cu propriul păr. Îl răsucește cu ajutorul degetelor, ondulându-l și mai mult decât deja e, îl analizează și-i dă drumul. Apoi începe din nou.

În lumina după-amiezii, m-aș putea lăsa ușor păcălită de o astfel de scenă. Ar fi doar o adolescentă normală, stând la o masă normală pentru a-și servi prânzul normal, într-o zi școlară normală. Aș putea să cred asta și acum, cunoscându-o cum e ea de fapt, datorită faptului că unei părți din mine încă-i este simpatică. Și-i lipsește vechea ea.

Off, pura și dulcea mea, Rebbe, off! Totul e okey. Totul urmează să fie okey!

Îmi scutur capul cu atâta forță încât doare. Mă doare când îmi amintesc cât de naivă și copilăroasă-mi suna vocea, în urmă cu nici trei ani. Mă doare să știu că am fost doar un pansament folosit până s-a oprit sângerarea, ca să fiu aruncată după tot acel sprijin la gunoi. Tot acel sprijin din fiecare noapte de toamnă și iarnă, când adevăratele bătălii începeau și se sfârșeau cu sângele celor slabi de înger, care speriați, își ascundeau capul sub plăpumile de un mov-lila, ce miroseau a lavandă și-și luau ursulețul negru în brațe, sperând cu sufletul la gură că va fi mai ușor după ce totul va lua sfârșit, adormind plângând și lăsând în aerul camerei din conacul de pe strada 56, un chip de copil străbătut de traume să se odihnească.

Ei erau ea!

De fapt, erau toate variantele prin care trecuse Rebecca Simone până să ajungă la varianta finală și cea mai avantajoasă pentru ea, aceea de cățeaua supremă a liceului nostru. Nelăsând niciodată vreo emoție câtuși de mică să-i trădeze chipul palid sau ochii negrii ca tăciunele pe care-i admiram odată să mai verse vreo lacrimă, domina peste toți și toate, intitulându-se regina de drept și de merit.

N-o mai văzusem de trei luni, însă atunci, în acel loc, în acel moment, am realizat că n-o mai văzusem cu adevărat de luni. De ani. Poate nu-mi fusese niciodată dat s-o cunosc. Iar acum, totul era deja sfârșit, întrucât chipul ei radia a spontaneitate și chef de viață, însă sufletul îi zburase cu mult timp în urmă din acea mașinărie de carne umană.

Rebecca Simone devenise doar o amintire ștearsă a ceea ce fusese cândva!

O văd cum se îndreaptă în scaun și-și mușcă buza pentru a nu-și rosti discursul. Preferă să așterne o liniște apăsătoare peste prietenii mei ca ei să răbufnească. Iar ea să fie victima fără de salvator.