Before I die [Sasuke&Sakura fan fic]

I

                                                                                  9 ani mai târziu. 29.05.2026.

                                                                                                             Sakura                      

      Pe marginea mesei mama s-a asigurat că îmi lasă lista cu instrucţiuni de făcut cât timp ea este plecată la serviciu. Acum lucrează şi ea, după foarte mult timp în care şi-a pierdut vremea pe-acasă, găsind întotdeauna ceva de făcut. Şi când nu era nimic de făcut, venea şi mă bătea la cap cu aceeaşi morală. Poate din cauza asta îmi lăsam intenţionat hainele împrăştiate, farfuria murdară în chiuvetă sau patul nefăcut. Mama îmi spunea mereu că sunt foarte dezordonată, dar dacă prin a-mi lăsa lucrurile oriunde însemna să scap de aceleaşi discuţii plictisitoare, atunci primeam acest titlu cu cea mai mare fericire.

Am râs când am început să citesc biletul lăsat. Nu pot să cred că mi-a scris exact lucruri pe care le spunea, doar ca să se asigure că am înţeles totul cum trebuie- sau cel puţin aşa zicea ea, pentru că eu am înţeles de mult timp ceea ce-mi tot repeta.

 „Înainte să ieşi din casă, asigură-te că ai părul desprins şi lăsat pe umeri, scumpo. Pune-ţi şi lentilele de contact. Oh, şi nu uita să deschizi geamul la tine în cameră înainte să pleci”, am citit. Doar că făcusem toate aceste lucruri înainte ca măcar să fi văzut biletul. Pentru că ştiu exact ce am de făcut, gândesc.

  Iau rucsacul de pe canapea şi mi-l pun pe umăr, mă încalţ şi îmi iau cheile. Înghit în sec, aşa cum fac în fiecare dimineaţă, când zăresc poza fratelui meu Jonas pe dulăpior. În acea poză, el încă zâmbeşte. Încă are 8 ani. Mă întreb cum ar fi arătat acum, la 17 ani. Ar fi fost mare, voinic, frumos? Ar fi rănit sufletul fetelor? Ar fi avut tatuaje sau piercing-uri? Hmph, mereu uit că lucrurile astea nu se mai poartă! Ar fi fost inteligent, cu note mari, sau mai leneş, mai atrăgător, mai misterios, mai..? Mereu mă întreb aceleaşi lucruri, în fiecare dimineaţă când îi zăresc poza. Prima dată când mama a pus-o acolo, tata a spus că asta e tortură. Dar eu mă aşezam şi-i  priveam chipul ore întregi, memorând totul. De la gropiţa din obraz până la modelul bluzei ursuleţului său preferat pe care îl ţinea în mână. Mă uitam la acea poză încât nu mai puteam s-o disting clar şi chiar şi-atunci rămâneam prinsă în loc, ştiindu-l acolo, imortalizat, pentru totdeauna fratele meu. La un moment dat am încetat să mai fac asta, înţelegând că oricât de perseverentă aş fi, privirea mea nu urma să-l dezlipească din poză şi să mi-l aducă înapoi. Lucrurile nu funcţionau aşa în realitate.

 Sunt o Binecuvântată.

Eu şi familia mea încercăm să ascundem asta de când ne ştim. În general, Binecuvântaţii pot fi deosebiţi prin ochi. Noi îi avem violet sau galbeni, din această cauză purtăm lentile de contact. Jonas era mai special, o raritate. El avea ochii albaştri, precum cei ai oamenilor. Dar un albastru-gri, electrizant. De asemenea, noi avem o stea pe gât. Cu asta ne năştem, şi aici nimeni nu face excepţie. Dacă ai steaua pe gât şi ochii ciudaţi, atunci bine ai venit în lumea noastră.

   Când oamenii au aflat de existenţa noastră, au fost iniţial temători. Credeau că aveam forţe mistice, sau cel puţin aşa vorbeau poveştile lor, când noi nu putem să mişcăm lucrurile cu privirea, sau să îi controlăm cu puterea minţii. De fapt, nici măcar nu eram atât de diferiţi faţă de ei. Şi totuşi, frica s-a transformat în ură. Voiau ca ei să fie singurii locuitori, să fie lumea lor şi aceste lucruri ne-au făcut viaţa nesigură, până într-o zi, când s-au decis să scape definitiv de noi. Încă încerc să-mi dau seama de ce. Dar cred că nu o să aflu vreodată.

    Înainte să intru în curtea şcolii, m-am asigurat că am părul fixat peste stea, astfel încât nimeni să nu mă recunoască. Nu că ar fi avut vreo importanţă, pentru că oricum nimeni nu mă remarca. Eram doar un elev într-o mulţime de elevi, şi uneori această normalitate îmi plăcea. Pentru o perioadă, mama era convinsă că nu trebuie să ies din casă, dar în oraşul micuţ în care ne aflam era foarte uşor să afli orice şi tata a reuşit până la urmă s-o convingă că trebuie să merg la şcoală cel puţin, atâta timp cât mă protejam ascunzând faptul că sunt o Binecuvântată.

    De această dată, chipul tânăr şi frumos al unei eleve din ultimul an zâmbea din toate afişele agăţate pe câteva dulapuri. M-am apropiat, parcurgând cu privirea rândurile scrise imediat sub poza ei. „Dumnezeu să te odihnească în pace, Samantha Price. Te iubim mult”. Mi-am dat ochii peste cap. Normal că o iubesc, doar e moartă. E atât de penibil cum lumea începe să ţină la anumite persoane atunci când nu mai sunt. Ca un lucru pe care îl faci automat când este vorba despre moarte. Devii eroul tuturor, modelul lor, fata frumoasă. „Oh, aş fi vrut să fi fost ca ea, mereu am vrut”, urma să aud câteva săptămâni de-acum în acolo, până ce Samantha va deveni o altă umbră.

     M-am aşezat în banca mea, aşteptând începerea orelor. Exista o regulă nespusă despre faptul că atunci când ies singură, merg la şcoală sau în diferite locuri nu trebuie să vorbesc cu nimeni. Deşi părinţii mei nu mi-au spus-o niciodată, ştiu că asta vor, aşa că niciodată nu mă bag în vorbă cu nimeni decât dacă este absolut necesar. Dar am câţiva colegi de clasă care iubesc să facă glume proaste, aşa că astăzi, când intră în clasă, trec pe lângă banca mea şi unul dintre ei îmi dărâmă cărţile. Mă aplec să le culeg, fără să spun o vorbă, dar celălalt mă loveşte „din greşeală” şi îmi scapă un mic geamăt, în timp ce încep să-mi frec zona dureroasă.

   -Oh, îmi pare tare rău, spune el şi începe să râdă, aşezându-se în bancă.

 Îi arunc o privire urâtă, întorcându-mă. Aud o voce spunând „Mă întreb de ce îi lasă să facă asta?” şi mă întorc curioasă să văd cine a spus-o, pentru că nimeni nu prea este interesat de ce fac eu. Îmi muşc buza cu putere, abţinându-mă să nu urlu înfricoşată. Categoric, acesta nu e un lucru care să se întâmple în fiecare zi. Samantha Price stă în faţa mea, analizându-mă atent. Mi-a observat teama, ştia că o văd.

     Să nu vă gândiţi că această fată a făcut o glumă proastă, pretinzând că e moartă. De fapt, ea chiar a murit azi noapte într-un accident. Dar partea interesantă în a fi Binecuvântat este că poţi să vezi morţii umblând, aşteptând să ajungă undeva. Doar că nu sunt speriată pentru că Samantha chiar umblă pe aici, ci pentru că Samantha vorbeşte, pentru că Samantha pare conştientă că se află pe lumea cealaltă, şi ca să vă mărturisesc, până ce sufletele ajung în Rai sau în Iad, ele umblă inconştiente în lumea noastră. Repet, inconştiente. Dar Samantha îmi părea mai mult decât conştientă, şi mă aţintea cu privirea. Ştiam că acum îşi aduce aminte poveştile cu Binecuvântaţii care aveau puterea de a vedea morţii, şi poveştile cum că neamul nostru a fost şters definitiv de pe faţa Pământului. Vedeam în privirea Samanthei surprinderea, încercând parcă să nu creadă că există într-adevăr posibilitatea ca eu să fiu.. Altceva.

  -Tu, ăă, mă vezi? m-a întrebat, dar am ignorat-o, ca şi când n-aş fi ştiut că e acolo. Ca şi când nu-mi vorbea o fată moartă. Ca şi când ziua asta ar fi fost ca oricare alta.