Povești De La Margine De Sat

Spiritul micului văcar din podul casei

  Mă ținea strâns de mână, simțeam cum trăsărea necontenită la auzul fiecărui tunet, căci fulgerele nu le vedea de umbrela neagra a tatei, umbrelă care  nu de mult timp a devenit umbrela familiei, căci restul sunt vai de ele, iar cum cu banii nu puteam spune ca stăm prea bine, ne rezumăm la ce aveam. Mă avertiza repezită la fiecare boltoacă, cu toate că aveam cizmele cele bune în picioare, însă și ele tocite, iar pe alocuri intra apa, și știam ce mă așteaptă acasă dacă sunt ud la picioare. Pașii ei mari și repezi, de femeie înaltă, nici nu păreau grăbiți, dar eu, cu piciorușele mele ca de păpușa, alergam sprinten, să nu cumva sa-mi scape mâna, și să rămân în ploaie, pradă fulgerelor. Îmi venea pe la nas miros slab de frunze de stejar, eram aproape de casă, o casă la margine de sat, pe o câmpie, mărginită spre răsărit de o livadă, iar spre polul opus era o falnică pădure. Știam că se vor termina casele, iar mama, din nu știu ce motiv, o va lua la fugă până acasă, pe drumul din pământ bătătorit, udându-se la picioarele ei obosite, dar care încă mai puteau rezista. De fiecare dată fugea când era furtună, și doar când ajungem în câmp deschis, doar când fulgera afară, îmi spunea în mod obsesiv să nu mă uit spre pădure, și nicidecum spre crucea din câmp.
  Așa s-a și întâmplat, a închis umbrela, m-a luat în brațe și a început să fugă, iar eu, mai mult de frica ce o purtam pentru ea, în defavoarea fricii pentru ce puteam vedea acolo, nu mă uitam, ba chiar țineam ochii închiși și așteptam să treacă. Cu timpul m-am acomodat, mi se părea ceva absolut normal, doar că eu deveneam din ce în ce mai mare, iar ea parcă din ce în ce mai slabă. O auzeam cum gâfâie, cum cu respirația sa de fumătoare încerca să parcurgă în timp record acel drum parcă blestemat. Acasă mereu existau reproșuri, ba că răcește băiatul, ba că răcește ea, ba că el, adică tata, nu va da bani pe medicamente din cauză că așa vrea mama, să ne spălăm în ploi. Mă trimiteau în camera mea pentru a se certa fără întrerupere. Îmi puneam mâinile la urechi și plângeam dorindu-mi să se oprească, ii auzeam prin pereți cum urlau. Am învățat ulterior că cearta părinților are efecte asupra copilului cum au războaiele asupra soldatului, însă nu cred ca așa a fost și în cazul meu, era prea bine, scăpam prea ușor. Spuneau mereu de un așa numit "Ăla" , în general mama, "Vrei să ajung ca Ăla? Să mă visezi noaptea? Sau mai rău, să mă vezi ca pe Ăla?" și mereu tata înceta cearta când se auzea despre acel "Ăla"...

   Timpul a mai trecut, am evitat să plec în sat la joacă dacă pe cer erau nori de ploaie sau când aveam bănuiala că va ploua. Chiar și când eram la gimnaziu, mama tot venea după mine și mă obliga să nu privesc spre cruce, iar o dată cu vârsta, curiozitatea mea a crescut, așa că într-o zi am întrebat-o. Eram la bunica în acea zi, avea casa în centrul satului, sat îngropat la poalele unei păduri colosale, iar din pricina pădurii, n-am văzut dacă pe cer sunt sau nu nori de ploaie. Din pură coincidență, mama era la bunica încă de dimineață, au băgat câteva murături la borcane, pentru iarnă.  Eu, văzând-o pe mama acolo, am decis să mai rămân puțin, căci spunea că în maxim zece minute plecăm spre casă. Bunica avea la cuptor un pui din ogradă, iar cum eu veneam de la școală, iar mama era de mult la bunica, ne-a invitat la masă, așa că am rămas mai mult.
  Mi s-a pus un nod în gât când am auzit un tunet, voiam doar să fie imaginația mea. În acel moment mama s-a ridicat și mi-a spus să o urmez, căci nu aveam umbrelă și nu voia să ne udăm. Tata era plecat în Germania de câțiva ani, așa că certurile nu mai existau, iar cum el era acolo, banii erau prezenți și în familia noastră, așadar era liniște și cu el, și fără el. Am plecat grăbiți spre casă, lăsând-o pe bunica cu mâncarea pe masă. Mama era liniștită în acele momente, urma ca în câteva săptămâni să vină tata acasă și să meargă împreună câteva zile la mare, pentru prima dată în viața lor. Văzând-o așa, am întrebat-o de cruce, căci știam că acea cruce este de vină pentru comportamentul ei.
  Mi-a spus că pe câmpul nostru era un văcar necredincios, care avea grijă de vacile sătenilor în schimbul banilor sau bunurilor. Văcarul acesta era foarte crud cu animalele, le biciuia până când săracele animale abia mai mergeau, le lovea cu pumnii, picioarele, le mai și înjura, drăcuia, atât pe ele, cât și pe stăpâni. Într-o zi, de ziua morților, el era cu vacile pe câmp, timp în care a început o furtună apocaliptică, electrică. Fulgera și tuna din toate direcțiile, ceea ce speria vacile, iar grindina, de dimensiuni mari, doar accentua frica bovinelor. Văcarul, disperat, le biciuia animalic cu biciul său metalic, iar când a ridicat mâna să lovească vaca Tanței, a fost fulgerat și a murit pe loc. Trupul său ce fumega, carbonizat, negru cărbune, a fost purtat de apă până într-o vale, la ceva distanță de casa noastră, unde a zăcut zile bune acolo, căci nimeni nu avea treabă în acea vale plină de scaieți și mărăcini. A fost îngropat pe câmp, în dreptul casei mele, la nici 150 de metri, și i s-a pus o cruce amărâtă, improvizată de un sătean ce n-a vrut să-l lase pe amărât fără cruce. Preotul n-a vrut să-l îngroape, cunoștea opinia văcarului despre biserică, asa că săteanul l-a îngropat singur, nimeni n-a mai fost prezent la înmormântare, fiind speriați de corpul negru tuci al văcarului. Se spune că în ziua morților, dacă nu are o lumânare aprinsă, lumea-l vede plimbându-se prin sat, fluierând după vaci. Când lumina fulgerului luminează crucea, i se poate vedea fantoma lângă cruce, un mic cărbune uman, distorsionat, ce stă lângă ea neputincios, încercând să ascundă de rușine acea cruce, iar dacă te uiți la ea în timpul fulgerului, micul văcar, cocoșat de fulger, te va urmări și va dori să te bage în pământ, ca sa-ți ia crucea și sa ți-o dea pe a lui, astfel să ajungă și el măcar în iad, căci de rai sigur n-ar avea parte, iar cel ce s-a proțăpit cu acea cruce, să rămână încătușat pe pământ.   
  Când am ajuns la capăt de drum, de aveam viziune asupra crucii, știu că alergam cu ochii închiși, trăgând-o pe biata mama după mine. 

   S-au dus câteva săptămâni bune de când mi-a povestit mama despre văcar. Am avut nopți în care mă trezeam transpirat, speriat, tremurând, căci visam parcă același monstru, văcarul. Aceste nopți au dispărut când tata a venit acasă, erau primele dăți când l-am rugat să mă primească lângă el în pat. Și era fericit, credea că o făceam din iubire. Avea dreptate, însă motivul principal era văcarul. 
  Teama, împreună cu primul vis urât au apărut în ziua în care am văzut mașina familiei cum se îndepărta de casă, o Dacie Solenza, albastră, bătrână și rablagită, care, ei bine, mă lăsa să-mi amplific suferința, singur, fără ajutor. Bunica urma să mă viziteze regulat, dar nu-mi era de folos, cu ce mă putea ajuta ea, femeie bătrână? 
  Am simțit un strop rece cum m-a picurat pe obraz, am pășit pe câmp și am văzut norii de furtună cum erau aproape deasupra mea. Din reflex m-am uitat la cruce, am privit-o ca pe o amenințare, timp în care am văzut cu coada ochiului o lumină pe cer, ce am asemănat-o cu un fulger, și parca ceva în alt colț al privirii, pana să închid ochii, ceva negru și distorsionat, fix lângă cruce...  [Părțile horror tocmai de acum încep, va urma!]