Creepypasta: O nouă eră

1

"Scriu asta pentru ca lumea să știe că noi am fost reali. Noi am fost mereu lângă voi, noi vă vedem și vă controlăm. Evident, voi nu știți chestia asta. Voi ne considerați doar niște monștri. Dar chiar suntem? Gândiți-vă, VOI vă omorâți între voi, omorâți animale, nu vă pasă pe cine călcați în picioare pentru a ajunge la scopul vostru, omorâți pădurile, aveți sclavi, discriminați, cine sunt adevărații monștri? Nu sunt aici ca să vă judec, doamnelor și domnilor, sunt aici doar ca să deschid ochi. "Ai cui ochi?" poate întrebați. Răspunsul e simplu, ochii publicului acestui spectacol. Acest spectacol macabru dirijat de noi. Cine suntem noi? Noi suntem Creepypasta.

Poate în ochii voștri suntem niște criminali oribili. Greșit, dragii mei. Creepypasta s-a ocupat de uciderea a peste 100.000 de oameni care au ucis, violat, furat și așa mai departe. De ce ne deosebim de ei? Răspunsul e simplu, scopul nostru este de a curăța planeta de mizerii, așa că noi nu suntem criminali, suntem gunoieri ai societății.

Conacul Creepypasta există, sau cel puțin a existat. Nu știu dacă Zula a distrus conacul original, cel de peste 5.000 de ani. Există în jur de 50.000 de conace. Ne ocupăm de curățarea societății peste tot. Putem fi chiar și în orașul tău. Nu putem, sigur suntem. Activitatea noastră nu o să se oprească curând. Suntem mulți criminali, unii dintre noi vor muri, dar vor fi înlocuiți de alții. Vă întrebați cine sunt eu, nu-i așa? Ce rușine îmi este, eu sunt Kamara.

Nu ați auzit de mine, nu? Nu prea îmi place să vorbesc despre mine, dar vreau să vă fac să înțelegeți mai bine ce spun. Dacă nu scriu asta o să înnebunesc, Zula mă ține de luni aici închisă.

Era toamna anului 1989, aflasem că mama mea suferea de leucemie. Eram foarte tristă, mama era singurul meu sprijin. Stăteam cu nopțile gândindu-mă de unde pot face rost de bani pentru tratament. Eram o studentă, voiam să-mi continui studiile, dar visul meu a fost spulberat într-o mie de bucăți. Singura opțiune era să mă angajez. Am avut noroc de verișoara mea, Tamara, care era directoare la o școală din oraș. Aceasta a făcut ceva, nici până în ziua de azi nu știu ce a făcut, dar am ocupat un post de profesor de chimie.

Mi-a plăcut să le predau copiilor, dar nu făceam destui bani din asta. Eram în datorii până în gât și nu știam ce să fac. Într-o zi, mi-a venit ideea să încerc să fac eu un medicament pentru a o ajuta. Aveam ceva cunoștințe. Într-o miercuri, când aveam o oră liberă, am plecat în laboratorul de chimie al școlii și am început să lucrez. M-am documentat. Evident, laboratorul nu avea așa multe substanțe, așa că încercam să le improvizez pe unele. Ultimul "ingredient" a fost imatinib-ul. Nu știu ce căuta substanța asta în școala, nici nu știu dacă am făcut bine ce am făcut. Nu voiam să testez pe mama, dar m-am gândit să testez pe mine. Nu, nu aveam un tip de cancer, dar m-am gândit să văd dacă sunt efecte adverse sau ceva asemănător. Am luat o capsulă dintr-un sertar pentru a pune soluția finală, am înghițit-o. În momentul în care capsula a ajuns în stomacul meu, am simțit o durere în tot corpul. Am început să țip, credeam că voi muri. Mâinile și picioarele mi se mișcau fără control, simțeam că o să-mi zboare capul, spuneam lucruri fără logica, iar apoi am leșinat. M-am trezit tot în laborator, cu aceleași haine și același decor. Capul mă durea. M-am ridicat greoi de pe jos și am plecat acasă după ce am vorbit cu Tamara să mă lase să plec.

Ajung acasă, deschid ușa, doamnelor și domnilor, și mă pun pe canapea. Eram frântă, capul mă durea îngrozitor, așa că am decis să dorm. Dragii mei, atunci a fost prima dată când l-am visat pe Slenderman. În vise, el nu făcea prea multe. Doar stătea în picioare, probabil privindu-mă. Nu pot spune că eram speriata, credeam că era doar un vis. După aceea, am început să-l visez in fiecare noapte. Uneori, îl vedeam chiar și pe stradă. Din punctul acesta, eram cu adevărat speriată. Credeam că înnebunesc.