Nu e loc de voi în lumea noastră

Prolog

              Viața în mediul rural nu era deloc ușoară. Oamenii nu trăiau doar fizic la marginea societății, ci din toate punctele de vedere se aflau în afara ei. Sistemul școlar nu era eficient. Când erau prea mulți copii, primarii se foiau că nu au resursele necesare pentru a ține atâția elevi în instituție. Când elevii erau prea puțini, nu merita să se formeze o clasă doar pentru atâția oameni. Era un sistem și o gândire sovietică, de tipul „Ori face bine, ori nu facem bine, dar rău noi nu facem niciodată."

— Da ce știi tu despre sovietici? o întrebă Rareș, deloc interesat de subiect și scuipă o corcodușă mult prea acră.

— Nu foarte multe, replică Aida, ridicând din umeri.

— Și atunci de ce faci pe deșteapta?

— Nu știu, așa mi-o venit. Ești și tu enervant, se animă bruneta. Dac-ar fi după tine am vorbi numai despre cum să facem cinșpe lei în plus pe care să-i spargem pe nimic.

Cei doi erau împreună de un an. Niciunul nu știa dacă ceea ce era între ei se numea relație. Se putea defini ca una, însă nu era clădită pe principiile pe care se clădeau relațiile de obicei. Principalul motiv pentru care erau împreună era sentimentul de familiaritate. Rareș provenea dintr-o familie foarte disfuncțională. Mai patru frați. Locuia cu mama și cu bărbatul acesteia, care teoretic era tatăl lui, dar nu știa sigur nici asta. Nu știa nici el, nici ea și probabil nici tipul. Rutina devenise plictisitoare. I se zicea Iliuță și avea un program strict și rigid. Dimineața mânca porția lui de mâncare, uneori porția copiilor și a concubinei și pleca la furat. Seara se oprea la cârciuma din sat și spărgea toți banii pe alcool ieftin. Apoi se întorcea acasă și-și bătea din nou femeia. Nimeni n-o mai apăra. Rareș își fuma țigara liniștit, privind circul din fața lui, așteptând să se termine ca să poată întreba dacă aveau ceva mâncare prin cămară. Devenise indiferent, imun la urletele pline de agonie ale mamei. Ultima dată când o apărase și sărise cu la gâtul lui Iliuță/ posibilului său tată, mama declarase la poliție că Iliuță era nevinovat și Rareș avea chef de ceartă. Le ceruse polițiștilor să-l arestepe pe băiat, nu pe concubin. Rareș scăpase, căci avea doar șaptesprezece ani în urmă cu patru luni, când avusese loc incidentul. Iliuță era țigan, cu un ten măsliniu, acesta fiind singurul argument care pleda în favoarea paternității, căci și Rareș avea pielea ceva mai închisă, ochi negri și mari și un păr brunet, aspru și gros.

           Aida provenea dintr-un centru de plasament. Își cunoștea familia, îi mai vizita din când în când, dar erau niște oameni nespălați, needucați și agresivi. Fusese preluată de asistenții sociali cam pe la șase ani. Acum, ajunsă la optsprezece ani, locuia în casă cu un bătrânel dement care-i permitea să-i folosească gospodăria după bunul plac, cu condiția să-l îngrijească.

          Da. Circumstanțele-i uneau. Rareș era un băiat frumos și înalt. Multe fete și-ar fi dorit să fie cu ei. Avusese parte și de candidate din categoria „fetelor cuminți" care voiau și ele un bad boy pentru a le arăta părinților cât sunt ele de șmechere. Rareș nu era interesat de ele. Nu avea el foarte multă cultură generală, dar știa că era foarte important ca partenerii dintr-o relație de cuplu să provină din aceeași lume. Și Aida era frumoasă. Și ea ar fi avut de unde să aleagă, dar oricui altcuiva i-ar fi fost rușine să-i povestească despre viața ei. Un băiat provenit dintr-o familie bună sau măcar decentă nu ar fi înțeles niciodată cum era nevoită, ca pe vremuri, să folosească cârpe când era pe ciclu, căci nu avea bani de tampoane și cum, într-o perioadă foarte critică a vieții sale, stătea pe treptele catedralei și cerșea.

           Cei doi nu-și făceau niciodată declarații de dragoste. Ea, probabil pentru că era fată, se comporta ceva mai afectuos, dar nu dădea pe afară. Relația lor era disfuncțională pe mai multe nivele. În primul rând, niciunul neavând noțiuni foarte clare asupra sănătății sexuale, de multe ori refoloseau prezervativele sau chiar nu le foloseau deloc, preferând să dea banii pe țigări. Apoi erau factorii sociali. Ea nu realiza cât de mult o trăgea el în jos, prin încăpățânarea lui de a nu face nimic legal pentru a-și câștiga banii. El vindea legale ieftine la școlile generale, uneori la copii de treisprezece ani sau mai puțin, iar ea stătea de șase. Era o metodă bună de-a face bani. Vindeau ieftin, dar vindeau mult și din banii aceia își luau ei ceva de o calitate mai bună. nu strălucită, dar mai bună.

Nici Aida nu era o influență bună pentru el. Rareș avea nevoie de cineva care să-l scuture dur, nu să „fie alături de el" în toate.

— Ai aflat ce are mama ta? îl întrebă, amintindu-și că menționase la un moment dat că nu se simțea bine.

— Cică cancer, replică el, degajat, cu mintea în cu totul altă parte.

Aida îngheță pe moment.

— O să-i dea tratament?

Rareș ridică sprâncenele și-și întinse buzele într-un zâmbet abia perceptibil, dar ironic. Întrebarea ei i se părea de o naivitate infantilă.

— Da, exact tratament o să-i dea. De unde, mă, Aida? Că n-are asigurare medicală. O să crape cică în câteva luni că-i putrezește carnea sau așa ceva.

Între ei se lăsă o liniște prelungită, tulburată doar de sunetele naturii și de crengile copacilor, animate de vântul puternic care începuse să sufle de curând.

— Știi... nici noi nu avem asigurare. Dacă ne îmbolnăvim putem muri că nici dracu n-o să se uite la noi.

Rareș zâmbi.

— Ei și? Nu e palpitant? Te f#te statul mai rău ca boala.

— Aș putea să mă angajez. Dacă mă angajez o să-mi pot asigura accesul la servicii medicale. Și ai putea și tu, sugeră ea și chipul i se lumină. Am avea bani și ne-am putea muta împreună.

— Nu mă angajez.

— De ce?

— Lucrând, aș simți că ajut societatea cu ceva, că-i dau ceva. Ea mie nu mi-a dat nimic, niciodată. Doar mi-o trăgea  continuu. Și urât, pe la spate.

— Preferi să vinzi droguri unor copii, distrugându-le viitorul?

— Ești prea dramatică. A alegerea lor. Ei mă sună când au nevoie.

         În urma unei asemenea discuții, oricare altă fată l-ar fi părăsit. Și-ar fi dat seama că merita mai mult, că merita mai bine și că Rareș era mult sub nivelul ei. Însă tocmai pentru că proveneau din același mediu, se confruntaseră cu aceiași demoni, Aida nu o luă la fugă. Îl prinse de braț și-și odihni capul pe umărul lui, oftând.

— Te iubesc, Rareș.