Nu e loc de voi în lumea noastră

Capitolul 1

                Niciunul nu aveau planuri de viitor foarte mărețe, dar Aida spera că măcar o casă a ei o să aibă într-o zi. Rareș îi ridiculiza aceste aspirații. Nu o făcea din răutate, nu voia s-o demoralizeze sau s-o batjocorească-dacă exista cineva pe lumea aceasta, la care Rareș să țină cu adevărat, aceea era Aida-însă voia s-o trezească la realitate, să o aducă cu picioarele pe pământ. El nu spera la nimic. Nimeni în familia lui nu realizase niciodată nimic, de ce ar începe totul cu el?

         Totuși, cedase insistențelor ei și-i promisese că va face tot posibilul să -i împlinească visul. Oricum, neavând niciun vis și niciun plan de viitor, mai toți banii pe care-i câștiga din vânzarea drogurilor, mergeau la Aida. Nu-i spunea „nu" la nimic. Ea nu era profitoare, îl ajuta la rândul ei, de cele mai multe ori, gătindu-i mâncare proaspătă. Bătrânul nici nu știa de Rareș, scleroza lui fiind mult prea avansată.

          Nori negri de furtună începură să se strângă deasupra comunei și cei doi se despărțiră. De obicei Rareș mergea cu ea, dar de această dată se întoarse la casa lui. Nu mai dăduse pe acolo de vreo cinci zile.

           În fața casei, de-a lungul unei sârme ruginite, se uscau niște rufe. Puțin mai încolo, vântul amenința să răstoarne terasa improvizată din scaune de plastic, murdare și rupte pe alocuri. Câinele lătra la el, cele patru găini pe care Iliuță probabil le furase de undeva, ciuguleau nevrotic buruienile și două dintre surorile sale se jucau sărind într-o baltă de noroi. Rareș privi în sus și observă că mai căzuse o țiglă de pe acoperiș și unul din geamuri era crăpat. Nici nu-i mai păsa. Se săturase să repare el totul prin casă. Bețivul acela de Iliuță, căruia efectiv refuza să-i spună „tată", deoarece nu voia să accepte că un asemenea specimen îl zămislise, oricum strica la loc orice reușea Rareș să repare.

         Intră în casă și-l lovi un miros puternic de ulei încins. Mama lui prăjea cartofi. Femeia îi răspunse la salut cu jumătate de gură. Avea ochiul vânăt, dar nu se mai obosi s-o întrebe ce se mai întâmplase. Ultima dată când îi sărise nenorocitului la gât, pentru a o apăra, amărâta mersese la poliție și-l denunțase că era violent cu bietul Iliuță.

Se tolăni pe o canapea acoperită cu o pătură plină de praf și începu să butoneze telefonul.

— De ce nu mai dai pe acasă, copile? i se adresă ea, scoțând cartofii din ulei.

— Am stat cu Aida, răspunse el sec și se întoarse la telefon.

          Se lăsă o tăcere prelungă între cei doi, întreruptă din când în când de cele două fetițe care se jucau în fața casei și țipau că începea ploaia, părând mai degrabă încântate, decât speriate. Se săturaseră de caniculă deja.

— Îmi pare rău Rareș, spuse dintr-odată, iar el ridică privirea din dispozitiv, dar nu trădă nicio emoție. Nu trebuia să dau vina pe tine la poliție. Știu că tu ai vrut să mă aperi, dar dacă pe el în bagă la răcoare, eu nu voi putea trăi. El dă bani la copii. 

— Bani și bătaie, murmură Rareș, dar regretă imediat. Își jurase că nu se va mai băga. Avea viața lui, o avea pe Aida. Din partea lui nebunii aceștia era liberi să se dea cu capul de pereți, nu-i mai păsa.

          Înainte să se apropie de Aida, nimic nu avea sens. Trăia de pe o zi pe alta, gândindu-se că nu trebuia nici să se nască, deoarece existența lui era sobră. Se certa cu Iliuță, îi făcea în ciudă cum și când putea, cu toate că știa că o să ia bătaie, o ignora pe maică-sa care îi reproșa că-l supăra pe bietul ei bărbat și mai ieșea pe afară cu niște golani de care nici nu-i plăcea, de fapt și-i considera imbecili.