„Am ajuns în iad sau în rai ?" se întrebau Meryl și Noella când au văzut cruda realitate. S-au bucurat enorm că dispăreau pentru câteva luni sau ani din peisajul cartierului. Ele voiau pur și simplu să scape de părinți.
Viața e nedreaptă...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Capitolul 1: Țintă ușoară și sigură
Din perspectiva Noellei:
Mă așez pe pat și strâng genunchii la piept. Mă las pe spate, lipindu-mi spatele de peretele vechi și decojit. Privirea îmi este furată de tavanul care era odată verde, dar acum e un verde-negru mizerabil. La colțurile tavanului se poate observa igrasie și mucegai. Mirosul e unul ciudat. Observ într-un colț o pânză de păianjen pe care trona un păianjen de dimensiuni mari, de culoare neagră-gri. Mă înfior și îmi cade privirea pe cele două birouri vechi. Lemnul cândva lăcuit, acum e murdar de pastă de pix sau graffiti. Unul dintre ele începe să fie mâncat de carii, iar celălalt a fost reparat. Posibil ceilalți care au stat aici l-au rupt intenționat. Între cele două birouri se află un mic dulăpior înalt cu două ușițe și două rafturi. Doar o singură carte uitată stătea pe unul dintre rafturi. Birourilor, totuși, le lipsea scaunele. În toată camera nu exista nici unul.
Spre surprinderea mea, cele două paturi și dulapuri erau noi. Nu se vedea urme de uzură, deci e un plus de confort. Saltelele par și ele noi dat fiind faptul că erau confortabile. Noptierele ieșeau în evidență prin albul lor. Erau puțin murdare, dar erau singurele piese mobiliere care aveau culoarea albă. În rest predomina doar culoarea maro deschis.
Parchetul de culoare maro era acoperit de un strat gros de praf și murdărie. Existau două covorașe în fața ușii de la intrare și de la baie. În mijlocul camerei era un covor rotund, mare, iar între paturile noastre un covor pătrat. Cele două geamuri aveau dimensiuni medii astfel încât luminau perfect camera mică.
— Pentru Dumnezeu, eu o să mor aici ! spărgând tăcerea.
Îmi îndrept privirea spre ea și o privesc.
— Ce ai pățit ?
— Uită-te și tu cum arată tot ! Aici e o cocină de mistreți efectiv. Chiar nu suport atâta mizerie, dar nu mă așteptam să fie așa ceva… Handicapații care o stat aici de ce nu au lăsat camera curată ? Adică pe bune ! Nici perdele nu avem ! gesticulând extrem de nervoasă.
— Facem noi.
— Tu ești nebună ? Eu nu mă ating de nimic ! Mă duc direct la director ! țipând.
— Eu nu te-am adus aici ! La ce te țipi la mine ?
Mă privește câteva secunde apoi își lasă capul pe spate și abandonează contrazicerea noastră.
