Fantasmagoric

Suflet de cretă. Dorință

        Îmi doresc autenticitate. Zguduire. Viață. Ceva ce am și nu am în prezent, dar am avut. O oarecare plinătate a expresiei, când cuvintele curg, jucăușe, așa, pur și simplu, doar pentru că le place. Golite de sens, de echivoc și de (dez)amăgiri.

        Cuvinte. Ca un desen cu creta pe asfalt. Simple, tinere, sincere. Cu punct la sfârșitul frazei și cu artificii textuale unde trebuie și unde nu trebuie, doar atât cât să fie un strop de culoare în fiecare rând. Sau vers. Sau gând.

        Gândurile sunt poezie sau proză?

        Nu știu. Mi se pare că am ruginit așa, puțin. Și creta mea colorată a ruginit. S-a rupt pe din două și a trebuit s-o înlocuiesc. Cea nouă scârțâie și îmi lasă praf pe mâini.

        Nu mai pot desena ce desenam odată. Pornesc mii de fire narative de gând ce-mi mănâncă somnul ca rugina, fantasmatic de încrucișate. Dar, uite, cu o aberație și-un pic de vid, am reușit să revin în corpul de odinioară și să umplu o pagină cu vise. Trei minute a durat totul.

        Poate că totul durează trei minute. O infinitate de secunde, așa, cam o sută optzeci. Fără clipa asta, căci s-a pierdut. O sută șaptezeci și nouă. În o sută șaptezeci și nouă de secunde mi s-ar putea dezmorți articulațiile, m-aș putea arunca, de pildă, de pe acoperișul trenului în mișcare și aș ateriza în ocean, amortizată.

        În spirit, desigur. N-ar avea sens să aterizez în ocean de pe un tren. Iar, oricum, dincolo de sens, apa mi-ar zdrobi oasele.

        Sunt alte trei minute până la magazinul de jucării. Îmi îndes medicamentele pe gât, îmi strecor câteva monede în buzunar și aproape zbor până acolo. Sau merg mai repede. Sau poate chiar zbor. În somn, nu se știu detalii din astea.

        Îmi cumpăr un pachet de cretă albastră la opt lei. S-au scumpit și visele, și ceara. Și păpușile de ceară.

        Mă gândesc, printre alte asemenea lucruri precum încălzirea globală și inflația și copilăria și moartea omenirii, că, în alte trei minute, aș putea reînvăța să desenez pe cer. Să mă vindec și să îmi redau culoarea. Și, poate, atunci, mi-ar străluci și altceva între coaste în afară de sânge (sânge trăind, pulsând, ținându-se și ținându-mă în viață) și praf de cretă.

        Desenez un cerc veritabil. Dulce, dulce, dulce ca dulceața și dulce ca mierea. Albastru. Soare albastru. Doare albastru.

        Mă cuprinde o oarecare învăluire. Ceva ca mătasea, ca perdeaua, ca finețea aripilor de fluture. O dulceață, ca și cum cuvinte ar fi aterizat direct pe limbă și mi-ar fi țesut aripi. Jumătate de aripă, doar. Jumătate de aripă de care atârn. Melancolie sărată, de desen.

        Și poate că sunt doar o schiță. Ceva neterminat. Înecată în strănuturi și tuse, cu un pahar de plastic frumos pictat în mână – l-am luat din gară, ce știi tu, ceaiul de mușețel din gară e bun și fără zahăr – și cu aburii de căldură în minte și-n inimă. Cam așa îmi duc eu zilele, încă de pe când eram copil și vedeam frumusețea din amalgamul ăsta de mișcare; pe tren. În tren. Peste tren. Zburând.

        E în mine o durere albicioasă, albă. Durere de zahăr. Mă mușcă albul. Mă dor toate, cum nu poate fi nimic.

        Și mă împing singură la margine de crepuscul, într-un prezent oarecare, fără formă, și mă forțez să desenez și cerul. Mă acoperă creta cu praf și pământ, și cu iluzie. Îmi amintește de zilele când veneam de la oraș, spuneam glume proaste cu sodiu și nu știam să scriu la tablă cum trebuie.

        Eram în era tehnologizată atunci. Dispăruseră praful, gândacii și cimitirele. Deși aerul din București era parcă mai cimitir ca cel de la munte, dacă nu mă înșel.

        Oricum. Iar mă pierd. Oricum e un cuvânt frumos. Oricum sunt un punct. Oricum merg. Oricum exist. Oricum... trecutul nu mai există odată ce s-a consumat. Oricum... oricum nu contează.

        Repetiție. Repetitiv. Surescitat. Eu tot vreau să desenez. Să-mi pese vreau. Să simt vreau. Și simt, totuși, cum (a naibii viața și al naibii timpul) m-am schimbat în trei luni. Trei-patru zile nu înseamnă mult. Cu atât mai puțin trei minute. Dar trei luni? În trei luni te schimbi mai repede ca minciuna și mai repede ca secundarul de pe un ceas care nu există.

        Acum trei luni nu aș fi înjurat. Acum? Ei bine, acum am aflat că viața e o nenorocită.

        Mă sufoc. Sunt astmatică. Respirație. Înec. Erup într-o fântână subterană, departe, departe, adânc-adânc. Mânecile hanoracului alb se îngălbenesc, ca și cum ar fi fost folosite prea mult. Ca hârtia. Mă acoperă praful albastru peste nebunie și revin și reînvii în simfonia mea alertă de până acum, în simfonia în care nu gândesc, nu repet nimic, nu mai văd, iar cuvintele mă cotropesc și se adună și se strâng. Ca un munte încrețindu-se între sprâncene și izvorând din plină câmpie. Simplu de înțeles. Iar totul e un desen tremurat, realizat de un suflet mai bătrân decât timpul.

        Și uite cum mi s-a astupat și ironia.

        Dar cum poți să nu-ți dorești un suflet de cretă, când creta înseamnă copilăria? Cum poți să nu-ți dorești să știi cum e să iubești din nou, așa, de la esență? Cum să nu-ți dorești să reînveți să desenezi?...