Fantasmagoric

Viața, moartea și tot ce se află între ele

        Cu un suspin adânc, Faye înghiți în sec. Din nou, sughițând. Și din nou. Și din nou.

         Trase adânc aer în piept, pe gură, însă nici în acest fel nu circula suficient oxigen către plămâni. Sistemul ei respirator nu recepționa combustibilul necesar pentru a se elibera de el însuși, de propria lui micime și neputință, spre a muri și a renaște în reinventare. Organismul ei alegea constant viața în favoarea morții. De ce era mereu nevoie să îngreuneze singură totul? De ce nu putea primi, măcar odată, un lucru de-a gata?

        Se apucă de tricou și strânse materialul în pumni, cu o mixtură dintre disperare și ură zbătându-i-se în vene; această acțiune nu făcu decât să-i implanteze și mai multă groază în trup, ce rezonă cu ecou și praf în interiorul ei. Un vertij dogoritor, asurzitor în goliciunea propriei existențe, îi sfredeli coșul pieptului, iar imaginile din fața ei se focalizară tot mai slab cu fiecare clipă ce trecea, distorsionându-se în puncte colorate, ce-i dansau ca prin ceață în fața ochilor. Senzația era cu atât mai nimicitoare, mai efervescentă, cu cât îi era imposibil s-o controleze.

         Se sufoca. Se sufoca în propriul trup.

         Lacrimi înghețate îi înțepau ochii inflamați, amenințând-o cu o altă tornadă de lacrimi. Își imagina deja știrea de pe postul național. ,,Atenție, doamnelor și domnilor, un nou val de intemperii urmează să lovească în curând coasta oceanului Atlantic. Adăpostiți-vă cât de repede posibil, meteorologii tocmai au raportat un cod roșu de Faye Rowen."

         Se sili să le fie potrivnică, tuturor. Să fie mai pătimașă, mai înfiptă, mai comunicativă; să vorbească, în sfârșit, în adevăratul sens al cuvântului, să guste pentru prima dată din ducele mied al înțelegerii și al acceptării de sine. Să se abandoneze, să azvârle la o parte trăirile absurde și vidul pe care-l experimenta. Să fie ca toți ceilalți, măcar pentru o clipă.

        Copilă naivă, năzuiai cumva că vei reuși? Te bizuiai pe acest lucru, te agățaseși – ca de aer – de un ultim crâmpei neînsemnat de speranță? Ah, dulcea ironie de aici, scumpo, este că te pierduseși deja, împreună cu puterea ta de a crede. Deveniseși, demult, doar o moartă într-un trup ce pulsa de viață. Căci moartea și viața nu pot fi numite stadii; nu sunt nimic altceva decât călătorii. Paradoxală relativitate!

        Faye se lăsă, fără vlagă, pe umărul lui Carter. Întredeschise chiar buzele, pentru a-i mărturisi prietenului ei ce simțea. Tot, absolut tot, fără ocolișuri. Așa, stând în șezut, răvășită de rafalele mistuitoare de vânt, părea lesne s-o facă.

        Renunță însă rapid, covârșită de greutatea exprimării. Se gândi dincolo de granițe, încercând din greu să se încadreze într-o frază elocventă, dar eșuă. Cele mai intime și mai profunde sentimente ale ei sunau atât de prostește enunțate, în orice manieră ar fi încercat s-o facă!

        ,,Te ador, C. Am ajuns la concluzia că suntem doar niște stele așteptând să se reîntoarcă pe boltă, să renască în incandescența lor de gaz. Puțini oameni strălucesc însă în forma de astru și pe Pământ; ești printre ei. Nu știu cum reușești să fii un atât de bun ascultător, iar uneori mi se pare că nu te merit. Ai pielea ca apusul soarelui de vară și miroși a scorțișoară și a tort făcut în casă. Mă faci să te vreau lângă mine prin simpla ta tăcere. Ești un cel mai bun prieten extraordinar. În unele momente, ca acum, mă faci să cred că un înger din tării s-a întrupat în tine."

         Doamne, cum ar fi putut să-i destăinuiască vreodată toate astea? Era un dezastru. Își coborî pleoapele și le menținu strâns lipite câteva secunde, într-o încercare disperată de a închide și stăvili torentul de gânduri ce-i cutremura mintea.