Lasă trecutul în umbră

Capitolul 1

     Astăzi este prima zi în care după atâta timp mă întorc acasă. Dupa 2 ani în care am încercat să nu mă mai gândesc la acea zi care mi-a lăsat mii de semne, nu doar fizice dar din nefericire și psihice. Au fost 2 ani în care am încercat să trec peste ce mi se întâmplase, am apelat la un specialist care mă ajutase să nu îmi doresc în fiecare secundă a vieții să dispar, nesuportând gândul că orice bărbat ar face un asemenea lucru oricărei fete. Însă nu am scăpat de coșmaruri. Coșmaruri care mă fac să țip și să plâng noaptea, cand eu îmi doresc o singură seară să pot dormi liniștită. Acum că mă întorc la casa în care locuit de la vârsta de 9 ani, cu cât sunt mai aproape încep să dau înapoi gândindu-mă la persoanele pe care le-am lăsat în urmă cand m-am decis să plec, nu că ar fi prea multe persoane, însă si acei puțini oameni care țineau cu adevarat la mine probabil sunt dezamăgiți că nu am stat și am decis să fug. Chiar dacă nimeni nu știe din ce cauză am plecat, asta nu o să schimbe nimic și nici nu îmi doresc să se schimbe ceva.

     Parchez mașina în fața casei și observ că nu sunt schimbări, însă grădina care era îngrijită în fiecare weekend de către mine și mama, acum, doar câteva flori moarte și iarba crescută se mai vedea. Las imaginea asta deplorabilă și înaintez către treptele casei. O casă maronie cu două etaje și cu o piscină în spate, casa pe care a cumpărat-o mama cand a decis să ne mutăm dupa moartea tatei. Nu pot spune că aceasta este casa mea, este doar a mamei, căsuță mea este în orașul natal si acolo v-a rămâne. Intru fără a mai suna la ușă, și observ ca nu este absolut nimeni, ci doar un bilețel de la mama în care spunea că îi pare rău că nu a reușit să mă întâmpine așa cum trebuie fiindca a intervenit o urgența la serviciu. Era de așteptat că dacă mă întorc, tot serviciul ei este mai important, nimic nu este schimbat, si poate că o parte din mine își dorea din tot sufletul ca mama să mă pună pe primul loc. Poate că, dacă ar ști ce mi se întâmplat în acea noapte, dacă ar ști motivul adevarat al plecării mele, totul ar fi schimbat. Mă îndrept spre vechea mea cameră și încep să îmi arănjez hainele și puținele mele lucruri pe care le am, gândindu-mă la cina din seara asta în care am fost anunțată în acel bilet de mama spunându-mi că se va reuni toata familia pentru reîntoarcerea mea. Mă enervează faptul că nu mi-a cerut parerea înainte să pregătească această cină, fiindcă nu îmi doresc o cină de 'Bun venit'. Să fiu supusă unor întrebări pentru care răspunsuri nu le știu este cel mai mare chin.

                            ***

     Deschid ochii și îmi întorc privirea către ceasul de pe noptieră observând că e trecut de ora scrisă în bilet, și acum mă întreb de ce nu mă trezise nimeni. Probabil că au și uitat motivul pentru care se adunase familia în seara asta. Bineînțeles, dacă înainte să plec nu prea eram așa de importantă, acum de ce aș fi? Cel mai probabil îmi vor pune câteva întrebări la care nu aș vrea să le raspund, iar apoi se vor preface că nu exist. Încep să mă îmbrac cu rochia roșie pe care o pregătisem înainte să adorm, mă încalț în pantofii negri cu toc și decid să îmi las părul blond liber.

     Cobor scările și observ că toata familia este prezentă dar și prieteni de munca de ai mamei, spre nefericirea mea. O caut pe mama și o găsesc vorbind cu o doamnă pe care nu o mai văzusem, îndrepându-mă spre ea, nefiind atentă, mă împiedic de covorul ce stă puțin ridicat și mă lovesc de silueta ce apăruse în fața mea, eu cazând, iar cel din fața mea vărsându-și paharul pe care îl avea în mâna, pe cămașa neagră dar și pe fața mea. Ah! Este clar că 'norocul' este cu mine. O intrare mai spectaculoasă nu puteam face?

     Mă sprijin în mâini și mă ridic ușor arănjându-mi rochia ce este și ea distrusă și îmi ridic privirea spre ghinionistul peste care mă lovisem, observ multe priviri îndreptate spre noi, dar privirea ce mă face să mă blochez este a bărbatului din fața mea, cu ochii de un negru intens și parul lui negru, formănd mici reflexe cărămizii în lumina becului, din care două șuvițe îi căzuse pe frunte dându-i un aer sălbatic de un om puternic ce ar putea să mă doboare din clipă în clipă. Contactul cu privirea lui mă face să mă cutremur, nefiind capabilă să mai mișc vreun mușchi. Mă privește rece, fără nicio expresie ce-mi poate arata parerea lui despre situația în care suntem. Nu spune nimic, însă cand vreau să îmi cer scuze, acesta pufnește ușor, semn că ar fi inutile scuzele mele, pune paharul pe masa de alături și merge spre ieșire.