Till death do us part...and ever after #Maxfild Brothers Vol VI

Capitolul 1

9 LUNI ÎNAINTE

Ușa dulapului mi se închide în față scoțând un sunet care mă face să tresar. O mână ține ușa închisă și când îmi întorc capul, dau de o pereche de ochi căprui și un rânjet larg, care m-a urmărit de ani întregi.
— Bună, Jo! Ce faci?
— Încerc să îmi iau cărțile și să ajung la ora de biologie la timp, dar cineva îmi blochează calea.
Mă uit spre mâna lui ca să scot în evidență ceea ce am spus dar nu pare că îi pasă ci doar se lasă cu trupul pe dulapul meu.
— Ascultă, ce zici să ieșim undeva?
— Să ieșim? întreb eu de parcă nu aș înțelege întrebarea
El rânjește și când dă din cap, își trece o mână prin părul castaniu aranjat cu o mulțime de gel.
— Da. Să ieșim undeva, doar noi doi.
Mă uit spre ceasul de pe peretele din spatele său, o să se sune în curând.
— Nu știu ce să spun...
— Ah, haide, Jo! E o petrecere weekendul acesta, putem merge acolo.
— Nu prea îmi plac petrecerile, dar poate mergi cu altcineva! sugerez
Chiar în clipa aceea se sună așa că am șansa să mă răsucesc pe călcâie și să plec de acolo cât de repede pot înainte să apuce să mai spună ceva. Recee mă tot urmărește și abordează de atâta timp că nici eu nu mai știu de când a început toată treaba asta. Dar eu nu am de gând să ies niciodată cu el. Nup. Face parte din băieții aceia populari din școală care se iau la bătaie din orice și se cred cei mai șmecheri, în special când își bat joc de alții. E în echipa de fotbal a școlii și din câte știu joacă chiar bine, însă pe mine tot nu mă impresionează. Nici măcar nu știu de ce Recee ține atât de mult să ies cu el. Din câte știu eu, e aproape mereu cu câte o altă fată. Iar eu nu am de gând să fiu una dintre numeroasele sale cuceriri.
Oricum, nici dacă aș vrea nu aș avea timp pentru petreceri și întâlniri. Cu școala, temele, orele de voluntariat la spital și orele petrecute în sala de box a tatei, nu îmi rămâne prea mult timp liber.
Intru în laborator și mă așez în prima bancă așa cum fac la toate cursurile. Așa reușesc să fiu atentă și să îmi iau mereu notițe. Locurile de lângă mine rămân mereu goale pentru că toți se înghesuie să meargă în spate unde pot să vorbească, să stea pe telefoane sau să doarmă cu capul pe bancă. Mă uit în spate și îi surprind privirea lui Anne, roșcata cu ochi verzi precum smaraldele, care îmi e cea mai bună prietenă de când mă știu. Îmi face cu mâna, dar nu se mută mai în față. Lui Anne nu i-a plăcut niciodată prea mult școala, nu mă deranjează că nu vine lângă mine pentru că nici eu nu mă așez lângă ea, o să ne vedem în pauză.
Profesoara de biologie intră în clasă, își pune geanta pe scaunul de la catedră și vine în fața noastră gata să ne spună ceva când ușa se deschide și toată lumea își întoarce capul în direcția aceea:
— Domnule Maxfild, mă bucur că ni te-ai alăturat! spune profesoara
Și iată-l, mereu întârziat la ore, Jeff Maxfild. E îmbrăcat cu o pereche de blugi gri, care par uzați, și o bluză sau tricou negru, nu îmi pot da seama din cauza gecii de piele pe care o poartă peste. Îi face spatele și pieptul să pară și mai late. Toate fetele îl privesc și le observ dorința din ochi. Toate caută atenția lui, însă din câte am auzit eu, Maxfild nu e genul care să acorde atenție oricărei fete. De fapt nu prea acordă atenție nimănui. E mai mult genul cu care nu vrei să te pui, totul e mereu bine atât timp cât îți vezi de treaba ta și nu te bagi în ale sale.
Se uită spre spatele clasei, acolo unde stă mereu, dar toate băncile sunt ocupate. Singurele locuri libere sunt cele din față. Unul lângă mine și două în banca de lângă. Se așează acolo, pe cel mai îndepărtat scaun de parcă nu ar vrea să fie în apropierea nimănui.
Profesoara își drege glasul:
— Așa, acum că suntem toți vă pot da proiectele.
Din sala de clasă se aude un cor de nemulțumiri însă profesoara continuă cu un zâmbet amuzat:
— Aveți destul timp să îl faceți. Având în vedere că mai sunt trei săptămâni până la vacanța de Crăciun, puteți începe proiectele de acum și să le continuați până după zilele libere. Le vreau predate cu o lună înainte de terminarea anului. O să fie jumătate din nota voastră de încheiere așa că ar fi bine să vă străduiți. Temele sunt la alegere, orice are legătură cu materia mea, vreau să vă văd creativitatea. Și încă un lucru, veți lucra în perechi!
Un alt murmur de nemulțumiri se aude din clasă.
— O să faceți echipă cu colegii voștri de bancă. Acesta e ultimul vostru an așa că o să fie frumos să mai petreceți timp împreună.
— Da, mulțam, doamna profesoară! se aude din spate și știu cine a vorbit de dinainte să mă întorc
Recee e în ultima bancă.
— Eu și Anne, aici de față, o să ne bucurăm de timpul petrecut împreună și o să facem puțină biologie...
Din clasă se aud chicoteli, iar Recee zâmbește. Profesoara bate din palme.
— Gata, gata, liniștiți-vă!
Mă uit spre Anne și o întreb din priviri cum de a ajuns să stea lângă Recce, îmi spune că el s-a așezat lângă ea, îmi dau ochii peste cap și mă întorc din nou cu fața spre profesoară.
— Acum că vă știți echipele, puteți să începeți să discutați ce temă vreți să alegeți pentru proiect.
Ridic mâna.
— Doamna profesoară? Eu cu cine am să fac echipă?
Arăt spre scaunul gol de lângă mine. Ea zâmbește și se uită spre cealaltă bancă.
— Maxfild! Mută-ți lucrurile aici, faci echipă cu domnișoara Trent!
Oh, nu! Nu. Nu. Nu.
Nu mă întorc să îl privesc, dar până și cu coada ochiului pot vedea că își ia cu plictiseală ghiozdanul și îi dă drumul lângă banca mea apoi se așează pe scaun.
— Perfect, spune profesoara, acum puteți începe.
După care merge și se așează la catedră și începe să lucreze la altceva. Eu stau, cu caietul meu cu spirală și pixurile colorate în față și nu știu ce să spun. Îmi dreg glasul și îmi întorc încet capul spre el.
— Bună, sunt...
— Știu cine ești.
Vorbește pe un ton calm, dar care sună plictisit. Își ridică capul spre mine și mă privește direct în față iar eu ajung să îi privesc în ochii nergi precum cărbunii:
— Iar tu știi cine sunt eu.
Nu mă întreabă, mi-o spune, iar eu ca o prostuță habar nu am ce să îi mai spun. Continuă să mă privescă și simt nevoia să îmi cobor privirea, așa că din instinct ridic o mână și îmi dau o șuviță din părul blond după ureche.
— Mă gândeam că am putea alege genetica, știi tu, ca subiect pentru proiectul nostru, dacă ești de...
Ridică din umeri.
— Alege ce vrei. Nu contează.
— Ești sigur?
— Am spus deja că da, nu? mă privește de parcă ar fi nevoit să îi explice ceva unui copil mic și prost iar mie nu îmi place treaba asta.
— Ok. Genetică să fie atunci.
Mă uit spre degetele mele, iau un pix în mână și mă uit din nou la el:
— E ok dacă fac o listă cu ce puncte ar trebui să atingem atunci când facem proiectul, ca să fim sigur că nu uităm nimic?
De data aceasta, un colț al gurii i se ridică în ceva ce vrea să fiu un rânjet, dar nu îmi dau seama dacă îmi rânjește mie sau dacă râde de mine:
— Sigur, fă-ți de cap!
Apoi își întoarce capul și se uită plictisit în jur, se așează mai comod în bancă și îmi dau seama că asta a cam fost conversația dintre noi.
Mă întorc spre caietul meu cu spirală, îl deschid, îmi iau pixurile colorate și încep să fac o listă. Când se sună de ieșire, Maxfild se ridică fără să spună ceva, își apucă ghiozdanul și iasă din sală. Îmi închid caietul, pun pixurile în penar.
— Faci echipă cu Maxfild? mă întreba Anne care tocmai a apărut lângă mine
— Dap.
— Ei bine, știm cine o să lucreze la proiectul acela! spune ea
— Ei bine, măcar poate nu o să mă deranjeze și o să mă lase să lucrez în liniște. Măcar eu nu îl am pe Recce în echipă!
— Amin, soro!
Privește în spate unde Recee râde cu niște colegi.
— La noi în echipă nici măcar nu știu care e mai breaz să facă un proiect.
Pufnesc în râs iar ea rânjește, îmi iau lucrurile și ieșim din clasă. Traversăm holul, ne lăsăm lucrurile în dulap și ieșim din școală. Afară e frig așa că îmi iau pe mine geaca și îmi pun căciula roșie pe care mama mă pune să o port. Anne face batjocură de mine așa cum face mereu, iar eu îmi dau ochii peste cap. Ea a fost mai mereu genul care nu respectă regulile, chiar dacă acelea au legătură cu natura. Cum ar fi momentul acesta în care e îmbrăcată doar cu o bluză și o geacă de blugi subțire care nici măcar nu e închisă:
— O să te îmbolnăvești.
— Ba nu.
— Bine, dar atunci când o să faci aprindere la creier sau ceva de genul, și ai să mori, eu nu am să vin la înmormântarea ta.
— Ba da, normal că o să vi, nesuferito! spune ea
Ridic din umeri.
— Ei bine, poate că da sau poate că nu, oricum nu o să mai fii aici ca să știi ce fac.
— Ba da, pentru că dacă nu vi am să te bântui până la finalul vieții.
Ne uităm una la alta și pufnim în râs.
— Ești nebună, îi spun.
— Știu. De asta mă iubești atât de mult și îmi ești cea mai bună prietenă.
— Da.
— Vii acasă? mă întreabă
Noi două locuim în același cartier, nu e un cartier din centru unde stau cei bogați. E un cartier pentru oamenii simpli, nu avem curți frumoase cu gazon în fața casei, dar e un cartier drăguț, se putea și mai rău.
Scutur din cap.
— Mă duc la sală, tata mă așteaptă!
Ea dă din cap, ne îmbrățișăm apoi o luăm fiecare spre drumul ei. Ea spre casă. Eu spre sala de box a tatei.