Till death do us part...and ever after #Maxfild Brothers Vol VI

Capitolul 2

Sala de box e la marginea cartierului. Nu e ca sălile acelea fițoase și scumpe din centru. E doar o clădire de dimensiuni decente, care de pe afară nu pare prea mare lucru, dar care pentru mine înseamnă o mulțime, iar pentru tata e întreaga sa viață. Are sala asta încă de dinainte să mă nasc eu.
Deschid ușa și imediat cum intru aud sunetul familiar al unui sac de box lovit.
În interior sala are o zonă cu saci de box atârnați, un alt loc unde cei care vin aici pot face alte exerciții pentru încălzire și tonifierea mușchilor și în mijloc e un ring unde se întrec din când în când. Mai este un vestiar și o baie mică.
Tata e în birou. Îi bat în geam iar el își ridică ochii spre mine și îmi zâmbește:
— Hei!
— Hei!
— Cum a fost la școală?
– Bine. E mai lejer acum pentru că se apropie vacanța.
Mă uit prin sală:
— Hei, aș putea să fac un antrenament?
Tata se uită la mine:
— Te rog, adaug.
Oftează:
— Bine.
— Mersi!
Zâmbesc larg și o iau spre vestiar ca să mă schimb. Cu toată că avem sala asta de când mă știu și am petrecut multe zile aici, pe când aveam doar 6 ani i-am spus tatei că vreu și eu să încerc boxul. El a râs dar m-a lăsat să încerc. Mi-a dat o pereche de mănuși care aproape că îmi trăgeau mâinile în jos, dar nu mi-a păsat. Tata mi-a arătat câteva mișcări și apoi m-a lăsat să lovesc sacul. Mi-a plăcut atât de mult și cu toate că aveam doar 6 ani am știut că îmi doream să mai fac treaba asta. Apoi cu timpul am început să vin să fac un antrenament sau două pe săptămână, uneori chiar și mai mult. Până când am ajuns să mă înscriu la un concurs, pe care l-am câștigat așa că am trecut la altul și apoi altul.
Pe cel de al treilea l-am pierdut și nu doar că am pierdut, dar fata aceea m-a bătut atât de brutal încât am ajuns cu o coastă ruptă și încheietura fracturată iar în ziua aceea tata a hotărât că totuși boxul nu e pentru mine, am fost de acord, dar asta nu înseamnă că nu am să continui să vin pe la sală să fac câte un antrenament sau să particip ca spectator la întrecerile pe care le au cei care se antrenează aici.
După ce îmi iau pe mine hainele de sport, ies din vestiar și mă duc să fac încălzirea. Două capete se întorc după mine dar mă prefac că nu le observ și îmi văd de treabă. De când tata are sala asta, sunt singura femeie care s-a antrenat vreodată aici. Îi cunosc pe majoritatea celor care vin aici iar ei mă cunosc pe mine și știu să nu se pună cu mine, pentru că tata o să îi dea afară imediat, fără ca măcar să clipească.
După încălzire mă pun în fața unui sac de box și încep să îl lovesc.

   ***

Mama ne așteaptă acasă cu cina pe masă. O îmbrățișez, tata o sărută scurt.
— Miroase foarte bine, Jules.
   Mama îi zâmbește și scoate puiul din cuptor, eu iau salata iar tata garnitura și ne așezăm la masă. Începem să mâncăm și povestim cum ne-a mers fiecăruia ziua. Facem chestia asta de când mă știu, mereu am adorat partea aceasta a zilei, când ne punem la masă împreună și povestim. Se pare că mama a dormit până la prânz după tura lungă de ieri de la spital. E asistentă, și probabil că de la ea am dorința de a urma medicină. Încă nu știu sigur ce ramură a medicinei, cu siguranță nu chirurgie, nu mă văd pentru așa ceva, dar poate ceva mai simplu, un doctor de familie sau o asistentă:
— Cum a fost ziua ta, Josephine?
   Lumea îmi spune Jo, e mult mai simplu așa, dar mama ține neapărat să îmi spună numele întreg. Spune că l-a ales pentru că i-a plăcut foarte mult și vrea să îmi spună pe numele întreg, nu o poreclă. Nu am nimic împotrivă. Zâmbesc:
— Ziua mea a fost bună. Am primit un proiect la biologie, avem mult timp să îl facem așa că nu mă stresez.
— Despre ce e?
— Ne putem alege noi temele. Cred că am să aleg genetica. Partenerul meu e de acord.
— Partenerul?
— Mda, e un proiect pe echipe cu colegii de bancă. 
— O să lucrez la el cu Anne?
— Nu. E un băiat, Jeff Maxfild.
— Jeff? Nu ai pomenit niciodată de el.
— E mai...retras. Nu am prea interacționat.
— Puteți să împărțiți munca în doi, proiectul o să fie mai simplu așa.
   Sigur, că de parcă mă aștept ca Maxfild să lucreze ceva la proiectul acesta, însă mama nu trebuie să știe chiar tot așa că îi zâmbesc:
— Sigur.

    ***

       După cină urc la mine în cameră și mă așez pe pat, iau exemplarul meu din Cei 100 și continui să citesc, aseară am adormit cu carte în mână chiar la partea când au ajuns pe pământ.
  Mereu am adorat cititul, încă de când am fost mică am pus-o pe mama să îmi citească toate poveștile posibile și când am învățat eu însămi să citesc, nu m-am mai oprit. Am propria mea bibliotecă în cameră și sunt mândră de ea. Uneori scriu și eu, citate sau mici fragmente, mi-ar plăcea într-o zi să scriu o carte. Poate că o să scriu atunci când am să găsesc un subiect demn de o carte.
   O poveste care să fie unică.

        ***

     La următoarea oră de biologie, Maxfild întârzie din nou, făcându-și apariția abia după profesoară. Se așează pe scaunul de lângă mine, se lasă într-o poziție comodă și privește în jur. Profesoara ne anunță că trebuie să părăsească puțin sala așa că imediat ce ies copiii își scot mobilele, Maxfild își lasă capul pe spate și închide ochii.
  Eu continui să îmi văd de treabă scoțând idei principale din carte și scriind în caietul cu spirală. Profesoara revine dar Maxfild nu își schimbă poziția, așa că mă gândesc că a adormit. Îl lovesc ușor peste picior ca să îi atrag atenția înainte să îl vadă profesoara.
  Își deschide un ochi și se uită la mine:
— Da?
— Profesoara s-a întors, îi spun eu în șoaptă.
— Și? mă întreabă el
  Și? Cum adică și?!
— Credeam că ai adormit.
  Asta pare să îl amuze pentru că un colț al gurii i se ridică puțin:
— Nu dormeam, Trent!
  Revine în poziția dreaptă întorcându-și capul spre mine:
— Mă plictisesc doar de moarte.
— Ei bine, nu te-ai mai plictisi dacă ai lucra și tu la proiect.
  Mă privește direct în ochi amuzat:
— Am să spun pas.
  Și nu știu de ce, dar chestia asta chiar mă enervează:
— Ok. Faci cum vrei. Dar să nu te aștepți să fac eu toată munca și să îți pun numele acolo doar așa.
   Zâmbetul îi rămâne pe buze:
— Nici nu mă așteptam să o faci.
— Bine. Pentru că nu am să o fac, Maxfild.
— Cum vrei tu, Trent.
   Îmi imită tonul ceea ce mă enervează și mai tare. Mă mai privește o clipă apoi își lasă din nou capul pe spate și închide ochii iar eu mă întorc la treaba mea. Mă mai uit de vreo două ori spre el și mă întreb dacă o să adoarmă ca să pot să îi desenez o mustață cu un marker permanent.