Supraviețuim împreună!

Capitolul II

Tocmai am urcat în avionul care e gata să decoleze în câteva momente spre frumoasa Californie, acolo unde voi petrece o lună minunată de vacanță, bineînțeles după ce mi-am luat rămas bun de la mi madre care a scăpat câteva lacrimi, reușind să îmi inducă un sentiment și mai puternic decât cel pe care îl aveam deja de tristețe amestecată cu entuziasm copilăresc și, bineînțeles, după ce am trecut de toate procedurile din aeroport care m-au indispus și enervat. Îmi este foarte teamă să călătoresc cu avionul, de aceea m-am înnarmat cu multe cărți, cu nelipsitele mele căști și cu mult, mult calm. Cred că am prins cel mai bun loc din tot avionul acela de lângă fereastră, sunt tare norocoasă fiindcă priveliștea din fața ochilor mei e desprinsă din rai. Lângă mine se așază un bărbat căruia nu i-am dat prea multă importanță, fiind prinsă de priveliștea ce mi se arăta pe fereastră și de melodia lui Ed Sheeran care răsuna în căștile mele.

La un moment dat, simt cum avionul se lasă cu o viteză kilometrică spre sol, pilotul nu a anunțat sosirea în California și nici vreo escală neașteptată, simțeam că ceva nu e în regulă, iar sentimentul de panică a pus, deja, stăpânire pe toată ființa mea. Mă simțeam ca la camera ascunsă, partea rea e că totul era al naibii de adevărat. Lumea, asemeni mie, începea să intre în panică, iar eu fără să îmi dau seama l-am apucat cu toată forța de braț pe bărbatul de lângă mine. Țineam ochii bine închiși de parcă toată viața mea depindea de asta, dar o voce masculină îmi pătrunde în minte și mă trezește din starea mea de anxietate:

-E în regulă, spune, calm, bărbatul de lângă mine. Sunt doar goluri de aer, probabil nu ai zburat prea des cu avionul de asta ești atât de panicată. Spune acesta zâmbind liniștitor.

Pentru câteva secunde îl studiez, fără să spun nimic, era un bărbat de vreo 27 de ani, îmbrăcat simplu, dar cu un zâmbet fermecător. Cum de nu l-am observat până acum? Îmi dau seama că încă îl țin de mână și că nu i-am răspuns politicos cuvintelor pe care tocmai mi le-a adresat pentru a mă liniști. Îi eliberez brațul și îi răspund:

-Sincer, e pentru prima dată când călătoresc cu avionul și sper să fie și ultima, sunt înfricoșată din ce în ce mai mult de ele.

-Te înțeleg, uitându-mă la tine, mă văd pe mine pe vremea când am pășit prima dată într-un avion...diferența e că, eu aveam 7 ani, iar tu ai...

-21! Am 21 de ani.

Mi se pare mie sau tipul e destul de arogant? Mă rog, încerc să nu îi dau prea multă importanță pe timpul zborului. Bizar e, faptul că, în timp ce noi doi purtam acel scurt dialog parcă timpul a stat în loc, atmosfera în avion s-a liniștit, iar golurile de aer au trecut. Meditând la ceea ce tocmai mi s-a întâmplat mă simțeam foarte relaxată și peste puțin timp am adormit profund, sperietura datorată golurilor de aer m-a stors de puteri.

...Ne pregătim să aterizăm în 10 minute pe California City Municipal Airport....

Voce stupidă care nu mă lasă să dorm. Ei bine, da, eram la 10 minute distanță de marele vis de a petrece o vacanță minunată și de a scăpa cât mai repede posibil din această cușcă zburătoare. Fără să vreau, observ că scaunul de lângă mine e gol, imaginația mea bogată și malefică intuiește că bărbatul misterios și arogant s-a aruncat din avion, dar...nu trec nici 10 secunde că tipul își face apariția și se trântește pe locul de lângă mine, la drept vorbind, imaginația mea e tare dezamăgită.

Vocea masculină care mă liniștise mai devreme se aude din nou și mă trezește la realitate:

-Mi se pare mie sau mă căutai cu privirea când ai văzut că scaunul de langă tine gol? Spune acesta cu un simț ironic în glas.

-Chiar te căutam, credeam că ești un căutător de senzații tari și ai sărit din avion. Îi răspund sec, fără să schițez vreun gest.

-Bun răspuns. Ai tupeu.. Spune acesta privindu-mă direct în ochi.

Hmmm...mi se pare mie sau mă provoacă? Mi-aș fi dorit să continui discuția savuroasă cu respectivul, dar avionul tocmai a aterizat, iar eu eram tare nerăbdătoare să ies cât mai repede posibil și să iau o gură de aer proaspăt, aer american.

Când eram gata să urc în autobuzul care trebuia să mă ducă la hotelul la care aveam cazare o mână necunoscută o prinde pe a mea, forțându-mă să fac o întoarcere de 90 de grade...Era el.

-Sunt Hugo, Hugo Alvarez! Și tu ești?

-Eu sunt nerăbdătoare să cunosc California!

Bienvenido a California!