Seth

ℭ𝔞𝔭𝔦𝔱𝔬𝔩𝔲𝔩 𝔲𝔫𝔲

Capitol necorectat
(Nota autorului:
Enjoy the chapter.
You probably will never get that again.)

Seth le zâmbește doar persoanelor apropiate.

Ҝɛȥιค

       În acea zi jurasem faptul că nu voi mai ridica tonul la nimeni altcineva, decât mie însămi în fața unei oglinzi. Pentru toate greșelile făcute... meritam.

          Lacrimile pe care le scăpam dureau... nu! Motivul lacrimilor durea! Iar această durere covârșitoare se adâncea înăuntrul minții mele amestecându-se cu vinovăția din suflet, simțindu-se ca în interiorul sfâșietor a unui Blender.

        Acest Blender îmi toca încet, încet sentimentele și emoțiile, inclusiv nervii. Mă simțeam neîndreptățită, voiam să strâng de gât pe acele două persoane neglijente care se auto-numeau părinții mei. Nu am simțit niciodată atâta ură pentru cineva, nici măcar pentru grupul de rebeli dezaxați ai clasei mele care și-au făcut un ritual zilnic în a-și bate joc de mine.

             Dar de data asta nu m-am putut controla, am țipat la părinții mei, am trântit farfuriile de pe masă și am țipat iar fără nerușinare. M-am certat groaznic cu ei, nu știu cum de pot încă să-i mai învinovățesc după toată scena de mai înainte.

        Suspinele mele erau amestecate cu zgomotul puternic al furtunii din jurul meu. Al tunetelor și a-i stropilor de ploaie care se loveau de trupul meu rece, ghemuit pe o oarecare bortură înghețată. Nu știam unde sunt, mă rătăcisem după ce fugisem ca o încrezută de acasă.

Acum regretam...

         Simțeam că trebuie să mă întorc și să-mi cer scuze chiar dacă ei nu mă iubeau cu adevărat. E vina mea, nu a lor, e vina mea fiindcă am fost prea idioată să-i ascult atunci când mi-au cerut să ies din casă. Au nevoie de mine, sunt ultimul lor copil rămas.

       Dar îmi e frică... îmi e frică de tata, de țipetele lui, de palma lui ridicată. De mama, de mustrările și de glasul ei ridicat care-mi aruncau reproșuri usturătoare. Dar îmi e și rușine, rușine pentru ce le-am făcut.

      Mi-am strâns puternic, cu ajutorul brațelor, mai bine genunchii la piept, încercând fără folos să-mi încălzesc picioarele dezgolite din cauza pantalonilor sport scurți. Maioul meu subțire, alb, se udase, lipindu-mi-se de trup iar răcoarea din aer îmi pătrundea până-n măduva oaselor. Dinții mei clănțăneau de frig și indiferent cât de mult încercam să îi opresc, nu puteam. Părul meu desprins mi se înmuiase din cauza apei și mi se lipise de față. Un tunet puternic m-a făcut să tresar. Am continuat să plâng mult și zgomotos știind că autostrada era pustie și că nu era nimeni prin preajmă.

         Și totuși... în toată teroarea aia din capul meu, o mână mare și rece se sprijinise de umărul meu gol, ca apoi o entitate să se așeze silențios lângă mine fără să se gândească că umezeala de pe jos o să-i ude posteriorul pantalonilor scumpi și eleganți de costum. Am inspirat sacadat, deoarece în momentul de față îmi era foarte greu să respir și mi-am întors ușor privirea în jos, spre pantofii cu șiret, negrii și lucioși ai individului.

— Nu cred în destin, dar mă uimește cumde ne-am regăsit în pustietatea asta, râse el cu specificul șarm masculin, parfumul lui încântându-mi simțurile.

     Dacă nu eram într-o astfel de situație probabil aș fi fost la fel de surprinsă ca el.

— Ce face mica mea pictoriță singură aici, e cumva prea fraieră și nu știe de existența violatorilor? Continuă el, râzând.