Sliding away

2.

Eastside. Un singur cuvant care aducea o întreagă tornadă de amintiri și clipe de fericire. Locul în care eu și Samuel ne născusem. Locul în care copilărisem. Locul în care amandoi experimentasem fiorii primei iubiri. Acum ma întorceam aici. Doar eu. Fără el. Ultimul mai bine de un an fără fratele meu fusese greu, dar nu preconizasem cât de greu va fi să trăiesc în Estside fără el.

După un zbor de 8 ore cu avionul mă aflam în casa în care copilărisem. Mare parte din timp citisem fiindcă nu se punea problema somnului. Acoperișul roșu și totodată mărimea sa considerabilă făcea construcția să se observe de la câteva străzi depărtare. Aflată pe Saint Peter Avenue , de altfel și unul dintre cele mai bogate cartiere din oraș, știam că o să fiu întâmpinată de liniște și pustietate. Majoritatea oamenilor de aici aveau job-uri ce-i făceau să fie plecați mare parte din zi. Niciodată nu se întampla nimic important aici. Era un cartier primitor tocmai fiindcă majoritatea oamenilor se cunoșteau între ei și se născuseră aici. Lunar, se obișnuia să aibă loc serate și tot feluri de petreceri și strângeri de fonduri, dar și cine de afaceri.

Deschid ușa roșiatică de mahon cu puțin cinism înainte să-mi fac loc pe holul mare al casei. Câteva poze cu mine , Sam, mama și tata stau înrămate de o parte și de alta a pereților. Las bagajele acolo și pășesc spre lanțul de scări ce duce spre camera mea. Odată cu înaintarea în vârstă și maturizarea , gusturile mi se schimbaseră radical. Totul rămăsese intact . Camera mea încă avea pereții de un roz pal , umpluți cu postere și poze cu mine și prietenii mei de la vremea aia. Acum nu înțelegeam cum de îmi plăcuse cândva rozul. În prezent , majoritatea hainelor din garderoba mea erau negre sau de culori închise. Orice culoare din viața mea dispăruse. Ursul meu imens și roz de pluș era întins în pat , alături de câteva perne pufoase pe care în pragul vârstei de 16-17 le adorasem.

Știu că primul lucru pe care îl voi face mâine este să redecorez. Paralel cu camera mea văd ușa albă de la cea a lui Sam. Trag aer adânc în piept și apăs ușor pe clanță, doar ca să observ că nu se deschide. Mai încerc de câteva ori, apoi îmi folosesc pumnii și izbesc  cu putere . Lacrimi de frustrare își fac loc pe fața mea și mă sprijin de această dată cu capul de ușă și continui să plâng pentru câteva minute bune. Părinții mei trebuie să fi rugat menajerele să o incuie înainte să ajung eu aici. Deciziile lor erau pur și simplu ceva de neînțeles pentru mine. Simțeam nevoia să fiu aproape de el, mai ales că nu mai intrasem în camera asta de doi ani.

Spre deosebire de mine, care mă legam de orice amintire pe care o aveam cu el, ei preferaseră să se îngroape în și mai multă muncă decât o făcuseră în trecut. Îi vedeam cel mult o dată la 2 luni , si asta pentru doar câteva zile. Nu prea comunicam nici în trecut, dar acum devenise o tăcere insuportabilă. În zilele în care erau acasă evitam cât mai mult orice contact cu ei tocmai pentru că de abia mă puteau privi în ochi. Observam ezitarea de fiecare dată când îmi puneau câte o întrebare simplă de genul " Cum mai sunt orele de terapie?", sau " Ce-ai mai făcut în ultima vreme?". Mama încerca să mă priveasca , dar de fiecare dată ajungea să se holbeze într-un punct  fix din spatele meu, în timp ce tata la rândul său evita cât mai mult să stea acasa. Îsi petrecea majoritatea timpului în oraș și ajungea acasa noaptea târziu, crezând că deja dorm și că nu mai este nevoit să facă conversație cu mine.

Devenise un fel de acord  tăcut care ne dădea fiecăruia  oportunitatea să stea in zona sa de confort și să-și continue viața.

Întotdeauna fuseseră într-o continuă deplasare datorită numeroaselor contracte pe care firma lor le avea cu întreprinderi străine, dar în ultimul an parcă până și relația rece pe care o aveam în trecut se transformase în gheață. Am acceptat asta ca fiind propriul lor mecanism de a trece peste pierderea fiului lor , îngropându-se în muncă și acte. Totuși , deși nu voiam să recunosc, simțeam nevoia de apropiere, devenea din ce în ce mai greu să locuiesc singură într-o casă fantomă plină de amintiri și regrete.

Simțeam nevoia ca ei să-și deschidă ochii într-o dimineață și să realizeze că în ciuda a tot ce se întâmplase , ei mai aveau un copil. Un copil care pe zi ce trece dezvolta un sentiment din ce în ce mai puternic de ură față de ei pentru simplul fapt că metoda lor de a mă face să trec peste această traumă era să mă trimită săptămânal la un psiholog și să-mi scrie din când în când mesaje pentru a se asigura că sunt în regulă. Mesaje scurte, fără sentimente și însemnătate. Nu fusesera așa când eu și Sam erau mici. Ne mai acordau timp și ne mai distram și împreună, dar odată ce am împlinit vârsta de 14 ani au început să plece în cât mai multe călătorii de afaceri. Probabil ne credeau maturi. În perioada aia nu simțisem lipsa lor fiindcă ne aveam unul pe altul și ne plăcea acea libertate , posibilitatea de a locui fără părinți și fără reguli stricte.

Îmi urc bagajele în cameră și mă mai uit încă o dată în treacăt peste pozele înrămate cu gașca noastră.

Molly James , fata întotdeauna zâmbăreață din poze. Cea care putea lumina o întreagă încăpere printr-un singur surâs. De altfel și cea mai bună prietenă a mea , asta până când am încetat să-i mai răspund la mesaje acum un an și jumătate. Ne cunoscuserăm la grădiniță, atunci când îmi luase apărarea în fața unor fetițe care mă loviseră. Încă din momentul acela am știut că ea e persoana pe care știam că pot conta întotdeauna. Fata cu ochi verzi și păr blond , ce putea fi confundată cu un înger la prima vedere. O iubeam din tot sufletul și o consideram ca pe o soră. Trecusem prin cele mai amuzante și ciudate pățanii împreună. Întotdeauna l-a plăcut în secret pe fratele meu, deși nu recunoștea niciodată când o tachinam despre asta.

Tina Montgomery , o altă prietenă bună de-a noastră se afla și ea în mare parte din poze. Era o fire mult mai tăcută, dar puternică. Avea ochii căprui și părul vopsit într-o nuanță puternică de roșcat , scurt, până la baza gâtului. Întotdeauna fusese o fire rebelă. Se vopsise așa încă din clasa a șaptea , spre supărarea părinților ei. Glumele sale sumbre și piecing-urile numeroase din urechi și nas o făceau diferită de orice altă fată din liceu. Emana întotdeauna un aer de nepăsare față de ceea ce se întampla în jurul său , dar întotdeauna pusese preț pe prietenia noastră. Știam asta, deși nu recunoștea niciodată.

Walter Woods era băiatul cu ochi verzi și cu un zâmbet răvășitor căruia îi ceream întotdeauna sfaturi în materie de iubire. Obișnuiam să ne petrecem timpul împreună discutând despre tot felul de prostii și legi ale universului la orice oră și zi din noapte. Adora astrologia și era una dintre cele mai inteligente persoane pe care le cunoscusem. Ochelarii pe care îi purta întotdeauna îi dădeau un aer de tocilar sexy, lucru care făcea toate fetele din liceu să fie topite după el. Era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Samuel și fără vreun dubiu și al meu.

Nu în ultimul rând , Asher Scott . Întotdeauna mi se păruse cel mai frumos specimen masculin pe care pusesem ochii . La fel ca și mine, majoritatea fetelor observaseră asta încă din clasele primare. În timpul liceului , totusi , pubertatea îl făcuse să se transforme în ceva ce aș putea descrie ca diabolic de frumos. Te făcea să păcătuiești numai privindu-l. Avea o constituție atletică și o înălțime perfectă. Părul său brunet și ochii ciocolatii , care se întunecau în momentele în care era furios , însoțiți de pistruii și hainele întotdeauna negre îl transformau într-un zeu de neînvins. De fiecare dată când izbucnea o bătaie în liceu, puteam conta pe faptul că Asher era părtaș. El era cel mai bun prieten al fratelui meu, fiind practic de nedespărțit și petrecându-și majoritatea zilelor la casa noastră. Cu el îmi era cel mai teamă să dau ochii. De ochii aceia care mă puteau topi în orice secundă. De zâmbetul său superior care putea vedea pe sub orice mască. De reacția sa în momentul în care avea să afle că cel mai bun prieten al său nu mai exista.

Samuel fusese întotdeauna cel mai vesel dintre noi. Avea ideile cele mai trăznite și trăia orice clipă de parcă ar fi fost ultima. De fiecare dată când intram în belele, era din vina lui. Nu puteam să spun că semănam neapărat. El o moștenise pe mama și avea părul  șaten și ochii săi verzi, în timp ce eu semănam cu tata.

Și apoi eram eu , zâmbind cu gura până la urechi în toate pozele. Ei toti mă făceau cu adevărat fericită. Ochii mei albastri erau plini de viață și radiau în toate pozele. Părul meu castaniu-roșcat cădea în valuri strălucitoare până la baza spatelui. Aveam aproximativ 1,63 și ei făceau întotdeauna glume pe seama mea fiindcă eram cea mai scundă. Eram gașca perfectă. Eram mai mult decât prieteni. Eram o familie. O familie care odată cu întâmplările petrecute în ultimii doi ani puteam să pun pariu că se destrămase.